BE YOURSELF ALL THE WAY

Sentimentul acela de cand ai terminat o carte lunga, o carte in care s-au perindat atatea vieti si atatea morti. O carte care-ti spune ce e viata si cum ai sa si mori. Dar nu-ti spune nimic despre moarte si despre ce e sau nu e dupa. Nici nu-ti vorbeste mult despre trecut. Iti spune ce simti tu acum. Iti spune ca oricum nu mai are sens sa te revolti, ca intr-un fel sau altul vei ajunge intr-un punct, bun sau rau.  Dar ca trebuie sa traiesti, intr-un felul sau altul. Sa nu-ti fie teama de prea multe lucruri. In chiar goana noastra de pe o zi pe alta. Intr-o lume in care maine poate fi sfarsitul. Noi de unde am deprins ideea aceasta? Caci nu am trecut prin razboi si nici parintii, nici chiar bunicii unora dintre noi. Atunci de unde? Ne-am nascut asa? Suntem predestinati sa fim incontinuu in criza de timp? Si sa nu lasam niciun lucru sa moara? Sa cada? Si toate mor. Singura certitudine. Nimic mai mult de atat. Inefabilul sfarsit. Cat as vrea sa traiesc intr-un razboi. Cat mi-as dori s...

Sa pleci si sa nu mai vii, De  nu ti-as fi spus asa ieri seara, Nu ti-am spus. Am cazut in plasa bratelor tale, Carpite de ani. Esti batran. Esti asa invechit incat mi-e dor sa te cunosc cum nu te stiu, Cat nonsens, nu? Te caut. Si stii prea bine de ce o fac, fara niciun sentiment. Am nevoie de tine pentru mine.

- A plecat. Am cazut si apoi nu am mai vazut-o. I-am povestit despre stele. I-am spus cum va fi si ea steaua mea, cum era deja. Cum e... Chiar daca s-a dus. Dar nu m-a ascultat. Desi ma privea cu ochii mari si parea ca-mi soarbe fiecare cuvant. Se gandea la altceva, avea lumea ei. Ea nu stie ce e iubirea. Ei nu ii pasa de iubire fiindca nu crede in ea. Nu crede in Nimic! In Nimic! Iti dai seama? Sa nu creada in ceva? Si e singura,e atat de singura. Chiar si atunci cand sunt langa ea. Nu ma vede, uneori, nici nu ma asculta, nu ma simte. E departe, tot mai departe. Statea langa mine fiindca voia sa-si invinga singuratatea, sa se invinga pe sine si a realizat ca ii este imposibil asa ca a plecat. De ce a plecat? De ce m-a lasat aici? Ea nu stie. Ea nu stie ca pe mine ma doare mai tare sa o stiu departe, condamnata la singuratate, decat aici, langa mine. Daca e cu mine am certitudinea ca e in siguranta. Acolo cine e? Mi-e dor de ea, intelegi? Mi-e dor de tot. Ea nu m-a inteles niciodata. E...

Daca as sti ce sa-ti mai scriu, crede-ma ca ti-as scrie. Dar, stii ca dintre toti, de tine imi aduc tot mai mult aminte? Si imi pare rau. Dar la fel cum stiu eu, stii si tu, ca era zadarnic. Si nu avea sa fie. Dar ai disparut acum. Cum am disparut si eu. Si totul s-a inchis. Lumea noastra a plecat. Vad zilnic ceva roz si stiu ca e de la tine. Nu-mi mai dai niciun semn. Eu ti-am dat, dar ai plecat. Nu ai mai raspuns. Si inteleg ca ai nevoie sa rupi, sa rupi tot. Cum am vrut si eu de la inceput, dar am fost prea slaba.   Incep sa am incredere ca va fi bine. Dar nu pot scapa de senzatia ca nu exista niciun sens. Vreau sa-mi construiesc o morala, insa, de fiecare data cand incep sa construiesc o baza, e distrusa. Cade. Fiindca am o pasiune bolnava de a macina tot ce m-ar putea face fericita. Orice imi aduce linistea.   Si acum e bine. Totusi, e bine. Vreau atat de tare sa plec, insa ma abtin. Stiu ca m-ar distrage. Dar daca raman simt ca nu traiesc. Si vreau din tot sufletul sa ...

- De ce ai venit aici? Ii zambesc senin. De ce am venit aici, ma intreb?  - Am venit ca sa scap. Sa fiu nu singura, ci independenta. Si am ajuns doar singura. Stiam ca independenta implica ruperea de tot, la inceput, prin urmare, singuratate, dar credeam, ca apoi, ma voi lipi de oameni.  - Si nu a fost asa. - Nu. Dar nici nu am facut nimic in sensul acesta, caci nu stiu cum. Doar aici pot veni singura fara sa ma simt stanjenita. Incerc aceleasi sentimente de mai demult. - Fiindca aici nu intalnesti multa lume. Te izolezi in mod benevol. - De fapt, as vrea sa renunt la singuratatea asta. Insa mi-e aproape imposibil. Sunt prinsa in propria mea cochilie. Si daca ai sti cati oameni obisnuiam sa cunosc. - Ai spus ca ai renuntat la trecut. Nu-l adu in discutie. Spune-mi despre tine acum. Spune-mi ce vrei sa faci mai incolo. Sau e cumva dorinta ta sa stai in loc, nemiscata? - Nu am renuntat la trecut. L-am arhivat. Fiecare moment e bine stocat in sufletul meu. Si am cumparat ...

Am incercat in toate chipurile sa te ucid si sa ma lepad de tine. Am incercat sa fac sentimentul ce te contine sa putrezeasca in mine pentru ca apoi sa-l elimin. Nu voiam sa mor si mi-era frica sa nu-mi distruga sufletul. Nu te-am iubit suficient, nu-i asa? Mai bine. Desi, poate daca te-as fi iubit mai mult, daca mi-as fi aruncat intreg sufletul pentru a te cuprinde, as fi fost capabila sa lupt...mai mult. Sa trag, as fi stiut. N-am reusit sa te scot nici pana azi. Iar azi, cand sunt mai indecisa ca niciodata, cand in mine e un razboi intre ceea ce vreau sa fac si ceea ce stiu ca as putea face, eu ma gandesc la tine. Recitesc despre tine. Ti-am scris chiar si o poezie. Cum? De ce? In ce fel te-ai insinuat in mine si cum ai plecat asa usor? Stiu ca daca te voi mai revedea voi incerca acelasi sentiment de departare imensa, dar si o cruda speranta. Nu mai vreau sa-mi fac din durere un refugiu, nu mai vreau sa scriu despre cineva anume. Despre cineva pe care l-am pierdut. Am luat doar deci...

Incerc, din nou, sa-mi creez o noua lume in care sa ma pot retrage si in care sa pot crede. Pentru ca nu mai cred in realitate, pentru ca am inceput sa o neg si am pierdut ceea ce ma facea sa ma simt in regula. Am intrat intr-un ritm ingrozitor de alert si acum incep sa incetinesc tot mai mult. Nu simt nimic. Dar au fost momente in care eram si mai goala de atat. Am timp sa ma golesc de tot. Doar ca mi-e dor si reprim tot. Nu mai am aceeasi incredere, nu mai sunt atat de stapana pe fortele mele. Incerc sa-mi organizez timpul si sa invat tot mai mult, dar am fost corupta. Am nevoie si de partea cealalalta. Si se pare ca nu le pot avea pe amandoua.   Povestea mea... Despre ce va fi ea? Nu stiu, imi dau seama pe masura ce scriu. Poate ca nu va fi despre nimic anume. As vrea sa scriu despre gol si despre nimic din perspectiva vietii reale, simple. Sa se insinueze sentimentul de raceala din tot. Din personajul feminin, din mine. Din mine cea care as vrea sa fiu. Acum sunt constienta ca...

Il privesc mirata. Observa acest lucru si de aceea se grabeste sa se "justifice":   - Nu trebuie sa te simti vinovata pentru ca nu m-ai invitat. Inteleg ca ti-ai dorit sa fii singura, ca nu aveai nevoie de compania mea si nu ma deranjeaza. Voiam doar sa vad daca intradevar vii aici. Eram doar teribil de curios. Iarta-ma daca te-am facut sa te simti prost, desi ma indoiesc sa fi reusit asta, tu nu pari persoana care sa dea importanta unor astfel de lucruri.  - Vin aici in fiecare seara, in ultima vreme. Si mereu am venit singura. E micul meu " secret". Spune-mi: chiar par atat de rece, de piatra?  - Vrei sa-ti spun adevarul?  - De aceea te-am si intrebat.  - Ei bine, eu nu stiu Adevarul.  - Atunci, vreau sa-mi spui cum par.  - Asta pot face. Mie nu-mi "pari" intr-un fel anume. Eu vreau sa te cunosc, nu ma grabesc sa judec oamenii. Insa, ceilalti o fac. Si ei cred ca ai suferit o mare dezamagire.  - O dezamagire? - Da, ca ai iubit si ai pie...

Am mers incet spre librarie. Era o dupa-amiaza tarzie de toamna. Ma simteam cuprinsa de acelasi sentiment de pierdere, de singuratate si de descompunere. Sentimentele mele privitoare la toamna nu erau schimbate. Simteam nevoia unui suc si a unui cappucino. Aveam pe papile un gust pe care nu stiu daca l-am incercat vreodata, de fapt. Totusi, anul acesta, toamna nu ma mai apasa intr-un mod sfasietor, nu ma mai terifiaza. Caci nu aveam ce pierde. Am zambit. Poate ca ma eliberasem din lanturile toamnei. Nu mai avea cu ce sa ma ameninte. Ma atragea chiar spre plimbare. Parca ma invita sa o cunosc asa cum e ea acum. In momentul in care pare ca mi s-a revelat ca fiind diferita. Mi-era dor de frig, caci il simteam destul de puternic prin jacheta subtire. Am stat prea mult in vara, in caldura infernala si aveam nevoie de ceva care sa ma racoreasca, sa ma trezeasca din lancezeala.   Mi-aduc aminte de dupa-amiezile petrecute in bibliotea, de foile mele si de cartile de filosofie, de cat de t...

Azi am fost la o piesa de teatru. Ciudat, nu am mai mers de mult. Mi-a adus aminte de felul in care incercam si eu, mai demult sa pun o piesa in scena. Si de esec. Era exact aceeasi piesa. Imi reaminteam replicile si simteam nevoia sa le recit si eu. M-am abtinut cu greu. Am mers cu un coleg de la partea reala. El nu stia piesa, dar voia sa o vada. Asa ca m-a chemat si pe mine. Nu am fost reticenta, am spus ca trebuie sa merg. Mai ales cand am auzit despre ce piesa este vorba. De obicei, refuz trecutul, dar aceasta era o parte frumoasa, o parte careia ma dedicasem.  A venit sa ma ia cu jumatate de ora inainte de spectacol. Mi-am luat tocuri, nu mai purtasem de mult si ma simteam intr-o dispozitie in care trebuia sa ma imbrac ca "pentru teatru". El mi-a complimentat rochia. Era o rochie simpla, rosie, mai veche. I-am multumit. Am plecat cu masina lui. Eu inca nu am carnet. Am tot amanat, din lipsa de bani si timp initial, apoi din teama sau din prea multa comoditate. Am prefe...

Mi-am promis ca orice voi face va fi gandit bine, inainte. Nu-mi permit greseli. Nu mari, din cele pe care le-am facut in alte circumstante. Realizez ca am inceput sa ma ingradesc tot mai mult si ca intr-o vreme era ceea ce imi doream sa evit. Si acum, tocmai in asta ma afund.   Plec in fiecare zi undeva. Am o librarie in care ma duc tot mai des, seara. Sau dupa-amiaza. Cand ploua raman in actuala mea casa. Evit sa spun unui anumit loc "acasa". Nu vreau, inca, sa ma stabilesc undeva. Dar, acum, am o casa provizorie frumoasa. Are geamuri multe. Si ma asez, atunci cand ploua, pe pervaz si privesc in gol. Nu citesc, ma ditrag picaturile mari care cad neincetat. Am nevoie sa observ, de fiecare data, ploaia. Caci ploua tot mai rar si tot mai putin. Ploaia ma descompune si apoi ma recompune. Nu are multe de facut, caci nu sunt construita din prea mult.   In principiu, am mult timp liber. Dar am intrat intr-o monotonie neimpusa. Nu am ce face. Lucrez mult in opinia unora, mie mi s...

Am plecat de acasa intr-o zi de vineri. Nu mai tin minte data. Eram hotarata sa ma duc peste tot si sa aflu. Sa ajung la o cunoastere prin contactul direct. Sa invat traind. Era o initiativa destul de brava din partea mea , avand in vedere ca din perspectiva aceasta  mereu m-am cantonat in singurate sau in plecari scurte. Acum aveam sa plec de tot. Nu imi pasa foarte tare unde voi ajunge. Stiam ca undeva tot am sa poposesc si ca-mi va fi bine. Aveam incredere in mine si in...destinul meu? Voiam sa las deoparte toata filosofia, desi imi umplusem o geanta cu toate cartile de filosofie pe care le aveam. Si cateva caiete. Voiam sa scriu. Imi luasem si prima poveste cu mine, speram sa o public intr-o buna zi. Stiam ca nu o voi face. Sau ca va trece prea mult si nu imi va mai pasa sau mi se va parea foarte proasta. Nu voiam sa o recitesc, stiam ca-i voi gasi multe defecte. Am lasat-o intr-un colt de geanta. Ma simteam bine doar sa o privesc, sa o iau in mana si sa ma gandesc ca acolo e o...

Spune-mi, nu e toamna si in sufletul tau? Nu moare totul in tine? Nu se inneaca amintirile in seva lor zi de zi?Nu ti-a murit si azi un vis? N-ai pierdut ceva? Nu te simti gol, la randul tau? Stiu ca ti-e teama. Si mie imi este. Mi-e frica, ca in fiecare an, ca toamna ma va inghiti. Si am spus ca anul acesta voi iubi toamna. Dar cum sa o iubesc cand ma raneste? Stiu, am mai iubit multe alte lucruri care-mi faceau rau, dar acum... Toamna. Nu am iubit-o niciodata. Mereu am avut senzatia ca ma sufoc. Albul zapezii a fost mereu cel care m-a salvat. Eu nu ma ingrop in troiene, eu ma ingrop in mormane de frunze moarte. Tu stii unde se duc iubirile noastre dupa ce vara s-a terminat? Sunt aruncate la groapa comuna. Sunt frunzele ce cad. Si le dam asa putina importanta. As vrea ca toamna aceasta sa zambesc si sa o simt ca fiind datatoare de liniste si nu de gol. Sa simt si eu linistea, caldura, impacarea. In schimb, ea imi ofera pustietatea. Anul trecut puteam sa concep, sa scriu o poveste. Anu...

- I-ai spus sa plece. De ce? De ce ai rupt tot? Fiecare legatura, fiecare sentiment, fiecare vis, absolut tot?! - Nu stiu. Dar banuiesc ca am facut-o pentru ca mi-e mai bine asa. E mai bine sa nu imi aduc aminte de unele lucruri, sa nu le perpetuez. Am ramas cu ce am invatat, dar amintirile nu vreau sa le car dupa mine. - Nu te inteleg. Tu mereu voiai sa te hranesti din durere. De ce esti atat de bine acum? Ce motivatie interna atat de puternica poti avea incat sa nu te doara? Sa nu simti nevoia sa-ti aduci aminte si sa regreti sau sa vrei sa te intorci? Stii cine ai fost, nu? Pentru ca mie mi-ai spus, de fiecare data, imediat ce s-a petrecut. Si eu stiu si vezi ca nu te judec. - Stiu ce am fost. Si nu vreau sa mai fiu. - Nu exagera. Nu a fost atat de rau. - Ba da, a fost. Acum incerci sa ma amagesti. - Esti prea lucida. Nu te lasi amagita. - Nu. Incerc sa fiu cat mai atenta cu putinta. - Poate sa-ti faca rau, uneori. Ia o pauza. - Nu. Ar insemna sa ma opresc din ceea ce am inceput s...

Te-am visat azi-noapte, oricine ai fi. Erai intr-un loc din mine de unde nu te-as fi putut scoate nicicum. Si eram fericita. Ma tineai de mana si imi era de ajuns. Erai atat de inalt. Cine esti? Te-am visat de parca aveam sa te cunosc. Poate te voi cunoaste in curand. Unde esti? Nu tin minte multe despre tine, dar stiu ca erai mereu acolo pentru mine, langa mine. Si ca acum, desi nu te cunosc, si probabil nu mai existi nicaieri altundeva decat in amintirea mea de spre un vis...iti simt lipsa. Simt lipsa a ceva ce nu exista, a ceva inchipuit de mine. Simt lipsa unei maini si a unui trup inalt. Simt lipsa unui zambet pe care mi-l amintesc doar foarte vag. Cum zambesti tu? Te-am faurit, oare, dintr-o imbinare de persoane pe care le cunosc? E oare doar ceva ce mi-a dictat subconstientul? Si nu exista pe nicaieri? Nu vei exista niciodata? Ar fi prea trist. Atunci nu vreau sa mai visez. Daca pentru mine a visa inseamna a plasmui oameni care nu vor exista niciodata. A plasmui pe cineva iluzo...

Nu mai simt nevoia sa scriu acum. Imi doresc sa o fac, dar nu simt nevoia. E o diferenta. Nu vreau sa caut motivele pentru care nu pot scrie. Incerc sa ma gandesc cat mai putin cu putinta la mine. La lucrurile de care am nevoie, la ceea ce simt. Am spus ca-mi voi reprima sentimentele. Asta am facut. Din cand in cand mai dau semne de existenta latenta, dar raman asa. Le afund tot mai tare. Si cu ele ma afundam si eu. Si acum trebuie sa ma ridic. Cel putin, e bine, ca sunt nevoita sa ma ridic inainte de a ma fi cufundat de tot. Nu-mi va fi chiar atat de greu. Mai am o sansa. Ce e in mine? In mine e liniste. In mine scopul e sfarsitul. Sfarsitul unui an. Dar, uneori, mi se intampla sa simt cate ceva. Si atunci simt ca parca nu vreau ca anul acesta sa se sfarseasca, ca parca prea repede a trecut timpul, mult prea repede. Si nu stiu cand am ajuns aici. Atatia ani. Ceva ce se termina. Ceva indelungat. M-am obisnuit cu sfarsiturile, dar cu unele care puneau punct la ceva mai scurt. Acum e ...