BE YOURSELF ALL THE WAY

Serile muzicale. Serile in care pur si simplu stau, cu castile pe urechi si caut melodii. Vechile mele melodii , melodiile care m-au facut sa cresc sau unele noi, care ma ajuta acum. Serile in care plec de la "Fericire" si ajung la "Goodbye my lover". Cand fiecare melodie, chiar aproape fiecare vers starneste o amintire sau un sentiment. Cand daca aud " fericire e o sticla de vin" as vrea sa beau ca sa ma asigur ca e fericire. Cand daca aud ca "fericire e cand iti amintesti cat de fericit esti cand iubesti" vreau atat de mult sa iubesc si nu pot si ajung la "ea crede". Si cred...ca nu pot avea niciodata incredere in nimeni, ca toti se schimba, nimeni nu ramane acolo. "ca intr-o zi nu va mai fi" nu, inca nu concep, inca nu vreau sa concep, desi ma inneaca timpul. "Cineva sa ne faca fericiti". Mi-era atat de dor sa scriu folosind versuri din melodii. Zilele in care mi-as dori sa ma cheme Ana, desi azi am descoperit ca ...

E clar ca atunci cand ti se intampla un bine, trebuie neaparat, imediat, sa ti se intample si un rau. Asa m-am ales eu dupa o veste buna, care ma va tine in continuare in priza si cu un genunchi vanat. Nu stiu cum se intampla, dar mereu ma aleg cu vanatai. Poate sunt un semn al meu. Am avut in vanatai pana si pe cap. Dar noroc ca am mult par. Motiv in plus sa nu ma tund. Si ma ustura genunchiul. Plus ca odata cu lovitura am pierdut si o cana pretioasa de Cola. Desi, intr-un fel e bine, trebuie sa renunt la un moment dat. Nu stiu de ce scriu despre asta. Dar ma simt bine, acum. Posibil sa mi se traga si de la cola. La energie ma refer, binenteles. Stiu ca am un maldar de haine de spalat si ca mama nu e acasa, iar eu sunt prea lenesa. Parca nu-mi mai gasesc nimic curat si pe plac de imbracat in dulap. Si totusi ma ustura genunchiul. Cat de urat va arata cu fusta. si ce-mi pasa? Tipic mie. Ai crede ca sunt cine stie ce sportiva, cand eu ma impiedic pe scari. Ma impiedic chiar si in vise, ...

Distanta schimba lucrurile. Ne face sa le vedem fie mai frumoase, fie mai urate. Atunci cand nu am mai vazut pe cineva de mult timp, ajungem sa ni-l imaginam. Ii creeam un nou chip ascultandu-i vocea, rememorand ce a fost. Nu pot sa-mi amintesc chipul tau, modul in care il vedeam . Poate ma minteam. Poate fac acelasi lucru si acum. Si cine e aici sa ma ajute? Un strain despre care nu stiu nimic si care m-a gasit si imi vorbeste. E lumea asta intoarsa cu susul in jos?  " Ne maturizam si e bine." E bine? Am stabilit deja ca nu stiu ce e rau si ce e bine. Ceilalti iau lucrurile asa cum vin...nu le analizeaza prea mult, nu se gandesc la radacina lor, nu le complica. Eu de complic totul? De ce pentru mine nimic nu e bun asa cum e el? De ce un telefon ma poate face sa ma simt mai bine? Mai ales atunci cand aproape stiu ca nu simt ceea ce ar trebui sa simt. Imi conturez o iluzie dintr-un adevar ce se distorsioneaza pe zi ce trece. Intr-o zi stiu ca va disparea, dar am nevoie sa ma l...

Mi-am revenit. Parti din mine se reintorc. Imi pierd din curaj. Mi-e frica. Incerc sa ma adun, sa inteleg de ce. Alung prejudecatile. Dar nu pot, ceva tot ma retine. Ceva imi spune ca nu e bine, dar ca nu e rau daca mi-e teama. Inseamna ca simt. Simt din nou. Si poate acum imi voi lamuri toate starile, imi voi da seama ce e cu mine si ce vreau de fapt. Poate voi fi bine sau voi fi rau. Sper sa nu plang, nu am mai plans de mult si cred ca am uitat cum e sa plangi. Am ramas singura. Dar mi-e frica sa ma izbesc de cineva nou. Au fost prea multi. Am trecut prin prea multe ipostaze ca sa schimb filmul din nou. Eu nu sunt asa. Incep sa constientizez cum stau de fapt lucrurile. Visul se incheie incet, incet. Si realitatea patrunde, dura, rece. Voi fi bine pentru ca mereu am stiut sa ingrop si sa trec peste. Dar nu vreau sa fac asta acum. Ceva din mine tipa sa nu renunt in timp ce toata fiinta mea imi cere sa dau drumul pentru a ma regasi. Si nu stiu daca tin mai mult la mine sau la tine, la v...

Ploaia ma linisteste. Ma determina sa ma intorc la mine si sa tac. Inainte aveam zile bune si zile rele. Acum toate zilele sunt la fel. Predomina aceeasi stare pe care nu o pot defini si e cald. Azi e mai racoare. Azi poate si sufletul meu sa respire. Incerc sa-l impac cu lumea de afara. Nu ma pot gandi la ceva anume, nu pot sa-mi stabilesc un reper clar. Plutesc, plutesc continuu pe o mare fierbinte. Intr-o zi poate ma voi inneca sau voi despica apele. Pot face orice, nu? Dar ce vreau? Vreau o seara ploioasa petrecuta afara, cu o patura pe picioare, o ciocolata si un pahar de cola. Vreau sa stau si sa ma gandesc. Sa inteleg, sa ma regasesc. Vreau sa-ti vorbesc, daca ai sa ma lasi. Pana atunci renunt si raman unde sunt. Asteptare. Suntem intr-o continua asteptare. Mereu asteptam ceva ce nu avem si cum niciodata nu avem totul, asteptarea e eterna. Asa ca te astept si pe tine. Te-am adaugat pe lista, stai la coada. Nu ai loc in fata, eu nu fac discriminari.   Am privit aseara luna. ...

Incerc tare de tot sa inteleg. Recitesc discutii si ma uit la ce e acum si pare ca s-a cascat un mare hau intre trecut si prezent. Cum am ajuns aici? Stiu ca am gresit. Dar nu am fost singura. Ai ajuns o sursa de scris pentru mine. Am nevoie sa scriu despre ceva sau despre cineva. Mi-am gasit muza. Dar nu in sensul acela poetic, romantic. Am realizat ca nu sunt atat de romantica. Sau nu am avut prilejul. Eram mai mica atunci cand consideram romantismul vital. Acum m-am pierdut, am cazut in salbaticie. Suntem animale ce vor putina mangaiere. Si nu o gasesc. As vrea sa nu mai citesc ca sa pot scrie. Sa scriu fara a sti nimic. De acum mi-e total imposibil. Am citit prea mult. Si chiar si o carte degradeaza puritatea in scris. Nu voi scrie niciodata totalmente personal si unic. Ce scriu eu se va regasi in mii de alte carti. Culeg franturi si le incheg. Daca ai sta sa cauti toate piesele.   Nu suport atunci cand ceva nu mi-e clar, cand oamenii nu spun ceea ce simt. Cand se ascund sau i...

Azi se implineste o saptamana. O saptamana de cand ne-am despartit pe o perioada nedeterminata. Depinde doar de noi cum vom face sa ne reintalnim. Dar parca suntem tot impreuna, vorbim zilnic pe grup, imbratisarile sunt nelimitate si mereu gratuite, pupicii la fel. Acum o saptamana, la ora aceasta cred ca stateam in balansoar si parca voiam sa plec acasa. Ce tare ma inselam si ce bine era acolo. Ema, Robert si Madalin erau deja plecati. Si sincer, le simteam lipsa. Marea noastra familie incepea deja sa se micsoreze. Alex plecase de cu seara. Am fost cu totii si l-am condus, surprinzandu-l asa cum ne era caracteristic. Davay dasvidania! Ultima noapte alba...unii chiar au vazut rasaritul, altii ( ca mine) au adormit inainte. Saptamana trecuta, pe vremea asta erau multe lacrimi, multe multe imbratisari si ne spuneam "ramas-bun". Totusi, nu credeam ca ne despartim. Nu constientizam. Eu una stateam aproape si chiar nu imi dadeam seama ca pe unii nu ii voi mai vedea pentru foarte m...

Acum privesc totul obiectiv. A fost o calatorie, iar eu am reusit sa trec dintr-un loc in altul, de la un om la altul fara resentimente prea mari. Nu stiu nici in momentul acesta ce am simtit cu adevarat, de ce am actionat intr-un fel sau altul, ce m-a indemnat.  O singura poveste o stiu pe de rost. Pentru ca ma gandeam la ea de cu mult inainte. Poate nu mult, dar oricum suficient. Si stiu ca pentru putin...m-am simtit fericita, m-am simtit stabila. Timpul se oprise in loc pentru mine, nu-l mai constientizam, nu-mi mai pasa de el. Zambeam si totul era diferit. Eram fericita? Posibil ca in momentul acela sa fi fost teribil de fericita. Cateva melodii una dupa alta. Un sarut jumatate. Si apoi stop. Am plecat. Aceea a fost marea mea greseala? Nu ar fi trebuit sa plec atunci? Trebuia sa raman si sa te iau de mana? Sa mergem amandoi? Mai conteaza? Nu cred ca regret. Am actionat impulsiv. Dar asa fac mai mereu. Mi-e dor de clipele acelea. Nu, nu te iubesc. Vara asta nu cred ca am sa ma ...

Am crezut ca dimineata nu imi va fi teama. Si nu mi-a fost  sau cel putin nu foarte tare. Am venit eu langa tine si ti-am vorbit, ai fost usor reticent. Dar era inca bine. Incepea prima zi, prima dimineata. Primele jocuri. Parca ne stiam de mult, nimic nu ne parea strain sau contrar. Ne priveam si zambeam. Familie. Da, poate ca tocmai asta eram. Dar fara certuri, fara griji. Traiam intr-o lume aproape perfecta.  Ne-am ascuns dupa idei, dupa necesitati, unii dupa altii. Am ras si ne-am grupat, ne-am vazut. Ei stiau. Ei vedeau in noi ceea ce vedeam si eu, dar cred ca tu nu. Au si spus. Rataceam fara rost si ne simteam atat de calmi. Patura, cuvinte, atingeri. Ne indreptam spre seara. Fiecare dimineata era primul pas spre noapte. Din momentul in care ziua ajungea la jumatate stiam ca s-a terminat. Dar toate sansele veneau dupa-amiaza sau seara. Nu aveam multe secrete. Eu am lasat totul in urma. Am crezut ca merita si a meritat. Nu ma mai pot intoarce de unde am plecat, dar macar...

Nicio clipa nu se repeta. Nimic din ce a fost odata nu mai revine. Uneori e bine, alteori e groaznic. Prima dupa-amiaza calda, cu visele aruncate in geanta alaturi de creionul negru si de ruj, cu zambetul clar, fara inhibitii. Inceputul, credinta ca va fi bine si va fi adevarat. Nevoia de tine. Legaturile ce s-au innodat de la inceput, fara sa depunem vreun efort. Graba intensa, mereu graba. O fraza ce pana la urma s-a dovedit a fi corecta. Nu o voi reproduce. Timpul. Glumele , nici una nu era proasta. Nimic nu parea sa ne deranjeze, ne simteam bine. Primele contraziceri, primele tachinari. Schimbarea ce incepea sa se nasca. Voiam orice, simteam ca pot orice. Temerile erau putine. Nu credeam prea tare in ele, am spus ca nu au sens. Ca ce se intampla cu noi nu poate fi distrus, va ramane asa. Doar pentru noi. Eram mereu impreuna. Am vorbit, ne-am jucat, am continuat ceea ce incepusem de dinainte. Fara mari reticente. Incepeam sa umplem spatiul, sa locuim, sa fim parte din ceea ce era ac...

Cartile sunt viata pe care o avem sau nu. Sunt franturi de realitate sau vise neimplinite, dar in niciun caz imposibil de atins.  Pentru mine cartile reprezinta o cale de a evada, de a-mi inabusi lumea in interiorul uneia deja create. Cartile ma scot mereu din impas, imi ofera idei noi, imi vorbesc despre oameni si despre mine. Prin carti aflu cine sunt, de unde vin, cum sunt, pentru ce traiesc. Fiecare carte imi mai aduce un adevar in fata, imi arata ca inca nu stiu totul. Si totul inseamna absolut. Iar cartile intruchipeaza absolutul.  Citeste pentru ca esti trist, citeste pentru ca esti fericit, pentru ca viata ta a capatat un sens sau si l-a pierdut! Citeste cand vrei sa plangi, citeste cand vrei sa razi! Daca esti pierdut, daca nu mai stii de unde ai plecat, cine erai, cu cine te intelegeai, cine era mereu acolo, citeste! O carte iti va da raspunsul. Orice carte contine fraza aceea care iti va ramane mereu intiparita in suflet. Si daca ai ramas cu ceva, nu e un timp pi...

De ce nu spunem lucrurilor pe nume? De ce nu ne dam seama de ceea ce simtim decat atunci cand e prea tarziu? De ce suntem singuri? De ce ne izolam? Nu mai stiu sa dau raspunsuri. Nu mai pot sa incropesc un dialog din care sa trag o concluzie. Totul e confuz. Si vreau sa ies din starea asta, vreau sa trec intr-o alta extrema. Sa ajung undeva si sa constientizez cu adevarat ca sunt acolo. Acum hoinaresc fara directie. Tac, inchid ochii, ma prefac. Vorbesc, incerc sa simt, zambesc, rad chiar, sunt cum vrei tu sa fiu. Si cum esti tu? Nu stiu ce vreau, ce m-ar implini, ce m-ar face sa simt ca totul e bine. Vara se va termina. Visele vor ramane aici. Intr-o zi am sa plang din nou. Intr-o zi imi voi da seama de ceea ce am facut. Voi sti daca am gresit sau nu. Eu am nevoie sa analizez. Imi trebuie timp pentru asta. As vrea sa scriu despre o calatorie, despre ce a fost, ce este si ce va fi. Dar cum? De unde sa incep si cum stiu ca nu voi minti? Unii oameni nu vor sa vada adevarul despre ei . Nu...

M-am detasat in jumatatea aceasta de vara. M-am departat atat de mult de felul in care eram inainte, incat mi-e teama ca nu mai pastrez nimic din ce am fost. Dar asta ar fi imposibil. Nu ma mai ingrijorez la fel de mult, nu mai dramatizez, nu mai despic firul in patru. Constientizez lucrurile mai mult sau mai putin. Uneori fac bine, alteori fac rau. Nu mi-e teama. Ma arunc in orice m-ar putea face sa simt, chiar si pentru o clipa. Nu ma inteleg si asta ma deranjeaza. E singurul lucru care ma sacaie cu adevarat acum. Caut raspunsuri. Si singurul raspuns la care ajung e ca am tot mai multe intrebari. As vrea sa rup legaturi. Ma uit la poze si ceva parca nu e cum ar trebui. Ceea ce cred sau ceea ce simt se leaga de ceea ce vad si incep sa ajung la o concluzie. Mai am putin. Poate ca ar trebui sa tai toate legaturile. Nu ma simt prinsa, dar simt ca daca nu o fac acum as putea rani mai tarziu. Si nu-mi sta in fire sa fac asta. Daca am frant inainte vreun suflet...nu am realizat si nu mi-a p...

Oamenii mint mereu. Se mint pe ei insisi, in primul rand. Mint atunci cand spun ca ar vrea sa nu se intample un lucru, iar doua minute mai tarziu ies in cautarea acelui lucru. Mint in clipa in care nu vor sa recunoasca ca simt ceva sau ca au gresit. Mintim pentru a ne simti mai bine. E mult mai usor sa te confrunti cu o minciuna decat cu adevarul. Eu mint pentru ca am nevoie de o alta lume. In ultima vreme lumea aceea a devenit realitate. Ce sa fac acum? Mi-e dor. In momentul acesta chiar mi-e dor. In mine sentimentul de lipsa s-a insinuat mai greu. A trebuit sa treaca timp. Ca sa realizez ca pot ajunge din nou fara. Si nu e bine. Am nevoie sa plec din nou, cu aceeasi oameni sau cu altii. Cum e atunci cand nu stii unde te situezi? Nici asta nu-mi dau seama. As vrea sa nu fie nevoie sa cunosc oamenii. Imi place sa stiu ca ii am langa mine fara a afla totul despre ei din prima clipa. Dar nu am timp. Traiesc in afara timpului. Si acesta zboara pe langa mine. Dar nu ma iarta. Trece si trec...

Ce faci atunci cand gresesti? Cum sa spui "imi pare rau"  astfel incat cel/cea caruia/careia i-ai gresit sa inteleaga ca spui cuvintele acelea si crezi in ele? A fost o vreme cand credeam ca am dreptate in tot ce spun, in tot ce fac. O perioada cand nu suportam sa fiu contrazisa, cand nu era corect ceea ce spunea celalalt pentru ca trebuia sa fie buna ideea mea. Pentru ca aveam nevoie sa stiu ca nu pot gresi. Pentru ca eram singura si imi trebuia un pilon de sustinere stabil. Trebuia sa ma asigur ca nu am sa cad si ca nimeni nu ma trage in jos. Nu aveam incredere in oameni, nu lasam pe nimeni sa ajunga aproape de mine. Inchideam toate usile, construiam ziduri si nu aveai cum sa te catari pe ele pentru ca puneam urzici sau te impuscam. Eram eu in cochilia mea. Erau putini care puteau ajunge acolo. Si doar ei meritau.  Dar acum, cand stiu ca nu am mereu dreptate, cand stiu ca pot gresi si ca o fac destul de des cum sa ies din asta? Ce sa spun? Cum sa suport? Cum sa-mi educ org...

Astazi o parte din marele clan de la Paleu s-a reunit la aceeasi renumita biblioteca judeteana G.T.Kirileanu din Piatra-Neamt. Am ajuns noi de dimineata, ne-am uitat unii la altii ( nu a trecut atat de mult timp de cand ne-am despartit prima oara) si am zis ca trebuie sa realizam o conferinta ca la carte. Asa ca ne-am pus pe treaba...unii mai mult, altii mai putin. Dupa posibilitati. Ahem ( asta era bine sa fie citita de Adi, avea si mai mult farmec). Am legat foi ( intocmind o agenda, cica). Era munca noastra acolo. E placut sa-ti vezi numele pe ceva ce ajunge si la ceilalti si stii ca va fi citit ( sau macar speri ca lumea va fi suficient de interesata incat sa-ti citeasca gandurile). Ne-am descoperit cu stupoare, pe ultima pagina si mutrele. Mutrele noastre de copii frumosi. Iepurasi, ursuleti, fete, bossi, lume buna. Am vazut niste alaturari suspecte de altfel, unele fete asezate cate trei in rand si doar un singur iepuras langa ele sau altele doua cate doua si cu un ursulet si un ...

Nu prea mai percep serile. Nu stiu cand si cum vin. De unde si de ce atat de repede, mereu mult prea repede. Nu ma iau pe neasteptate, ci pur si simplu se insinueaza fara niciun cuvant. Si ma lasa in afara lor. Nu sunt in nicio seara. Serile nu ma vor. Serile vor pe cineva care nu cauta sa inteleaga, vor pe cineva care iubeste si nu minte, vor pe cineva care nu tanjeste dupa ce era inainte. Serile cauta fericirea sau melancolia, nostalgia, lacrimile sau rasetele. Eu caut sfarsitul. Asta nu s-a schimbat in mine. Nu mai stiu sa plang. Mi-am pierdut serile innecate in lacrimi nestiute. Acum stiu pentru ce sa plang si nu vreau. E mult mai bine sa plangi fara sens, cand nu stii nimic. Nestiinta e atat de simpla, de calmanta. Unde sunt acum si spre ce ma indrept? Nu sunt singura. Pot sa plec undeva departe si sa gasesc pe cineva care sa ma primeasca, care sa ma asculte. Si am sa plec. Dar mai dureaza.  Mi-e dor sa-mi imaginez iubirea. Fara sa ajung aproape de ea, chiar daca nu o ating. ...

M-ai intrebat cum am ajuns noi impreuna. Nu pot nici acum sa-ti dau un raspuns clar, pentru ca pur si simplu nu il am. Cred ca trebuia sa se intample asa. Sa avem partea noastra de vara, visul nostru care parca a inceput cu adevarat in seara aceea petrecuta in balansoar cand noaptea trimitea tunete si fulgere. Eram amandoi si era tare bine. Cine s-a apropiat de cine? Tind sa cred ca eu am facut primul pas, dar daca nu i-ai fi facut tu pe urmatorii 100 nu am fi ajuns nicaieri. Asa ca...suntem chit? Sincer sa-ti spun am crezut ca nu-mi va fi prea dor de tine, ca se va termina si voi rupe toate legaturile pur si simplu. Nu simteam prea mult, zburam parca. Poate asta e starea pe care o cautam si nu mi-am dat seama. In seara aceea ne-am reunit la voi si am stat cu tine. In seara aceea m-ai tinut in brate si m-ai protejat pentru prima oara. A doua zi eram confuza, eram trista din nu stiu ce motive. Te-am respins, dar nu te-ai dat batut. M-ai trecut prin ploaie, ai fost acolo. Mi-ai zambit, m...

Azi sunt bine. Indiferent de ce se intampla e o zi buna. O zi aproape ploioasa cand muzica alina sau calmeaza sau intretine o stare. Nu stiu exact caci nu stiu inca cum ma simt. Dar azi e bine. Versurile ajuta, se leaga in minte, construiesc idei, se ascund, se regasesc, compun ceva in mine. Poate-mi compun sufletul chiar. Si m-am schimbat. Ce daca? Va fi bine. Mereu va fi bine la un moment dat. Pentru ca asa trebuie sa fie. Nu conteaza cum sunt sau nu sunt eu. Caci inca nu mi-e dor, dar stiu ca-mi va fi, intr-o zi. Poate cand ne vom redevedea. Deocamdata sunt anesteziata, nu stiu de ce anume. Mi-am gasit melodia de suflet. http://www.youtube.com/watch?v=6oXx1qdZuO8&NR=1&feature=endscreen . Si zbor. Cand vreau, cum vreau si fac ce vreau pentru ca nu am limite. Nimeni nu mi le poate impune. Eu nu plang. Si daca tu ai sa plangi ... nu pot spune ca-mi pare rau fiindca nu stiu daca as fi sincera. Asta e...ai plans. Sunt dura, rece? Fa-ma sa nu mai fiu asa. Am nevoie de tine...sa ai...

Cum am ajuns de la fata timida care avea nevoie de dovezi si de priviri si de atingeri fugare, de cuvinte, de zambete, de cantece doar pentru ea, la fata care ar da totul din prima, careia nu-i pasa, care nu asteapta si nu are timp? De cand a inceput sa ma preseze atat de tare timpul? Cum de l-am lasat? Stiam ca va trece repede si ca nu-mi va ajunge, dar nu am gandit corect. Nu am apreciat cum ar fi trebuit. Nu am impartit minutele intr-un mod corespunzator. Le-am ametit, le-am confundat, am amestecat tipuri de oameni si nu am pus pic de suflet. am ascultat atat de multe melodii care imi vorbeau despre suflet si eu nu mi-l gaseam. Poate l-am aruncat inainte sa plec sau poate il am si e atat de plin incat nu-mi dau seama. Marea mea enigma, marea mea dilema. Nu am crezut niciodata si inca nu cred ca as putea renunta vreodata la suflet, e tot ce am. Tot ce-i al meu si in el salasluieste viata, iubirea, cuvantul, melodia, sarutul, nevoia, nebunia, agitatia, asteptarea, neputinta, curajul, ...

Incerc sa ma recompun. Mi-e greu acum sa realizez unde mi-e locul si mai ales cine sunt. Ma invart de ceva vreme in jurul intrebarii acesteia. Nu mai percep trecerea timpului, parca traiesc intr-un prezent continuu cu mici schimbari pe alocuri. Si nu e bine. Inteleg ca ceva nu e bine, ca nu ar trebui sa ma simt cum ma simt. Oare sunt fericita? E fericirea sentimentul acela de napasare totala? Nu cred, refuz sa cred. Fericirea e prea putin daca e asa. Nu mai caut, nu stiu ce sa mai caut, nu stiu unde m-am poticnit. M-am ascuns printre oameni, i-am cautat, i-am intors pe toate fetele, am incercat sa-i iubesc si nu am putut. Unde mi-e sufletul? De ce de atat de mult timp eu nu-mi mai pot recupera sufletul? De ce l-am pierdut si cine il are? Il mai pastreaza cineva? Ce sa dau cand nu am nimic? Mai stiu doar sa scriu...putin. Nu mai scriu cum o faceam odata, simt ca nu mai transmit. Nu ma mai emotionez pe mine. Poate mint, poate si atunci cand scriu pastrez o anumite masca, de suprafata. Am...

Imi lipsesc serile in balansoar. Imi lipsesc cuvintele, cantecele, bancurile, zambetele, rasetele, atingerile, oamenii. As vrea sa stau din nou acolo. Sa simt ca totul e bine, ca lumea e ok, ca eu sunt bine. Sa nu realizez faptul ca timpul trece si nimic nu va mai fi la fel. Chiar daca m-as intoarce. Imi lipsesc fulgerele, tunetele si ploaia. Imi lipsesc discutiile semi-filosofice si imi lipseste teribil noaptea. Noaptea calda, noaptea rece, noapte nebuna, noapte ce ne tinea mereu energici. Noaptea cand dansam, cand alergam si nu imi pasa de nimic. Un timp in care mi-am impus sa uit, in care am fost altcineva si nu am avut nicio grija. Am ras neconditionat, am incercat lucruri noi si mi-au placut, m-am atasat de oameni. Am invatat lucruri despre mine. Am descoperit parti din mine pe care trebuie sa le asimilez acum. Am ascultat muzica buna...Ei, asta depinde. Dar a fost tare bine cat a fost. Mi s-a parut intr-un fel o eternitate. Poate pentru ca am facut atat de multe lucruri. Eu care ...

Sa fiu acasa, acum, nu mi se pare in niciun fel anume, sincer. Probabil am constientizat deja faptul ca am plecat si ca nu ne mai intoarcem...prea curand. Stiu ca nu ne vom mai vedea, ca asa cum spune cantecul "visul frumos s-a incheiat". Si de aceea nu simt dorul atat de tare. Totusi, azi dimineata, cand m-am trezit, la 10:20 primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost ca in 10 minute incep activitatile. Nu au inceput, usor, usor, reintru in monotonie. Desi, cred ca si in cele doua saptamni de proiect ne creasem propria noastra monotonie interioara. Doar ca nu realizam lucrul acesta, poate doar spre sfarsit cand deja usile erau inchise dupa o anumita ora si chiar daca aveam idei de jocuri impreuna nu le puteam pune in practica. Eram prea obositi sau prea obisnuiti. Vreau sa fiu din nou in sala aceea de jos, sa-mi ocup scaunul ( sa-l impart sau nu cu altcineva) si sa astept sa ma energizez. Dar s-a terminat si asta e sigur. Ma gandeam aseara cat de dor mi-era sa scriu, sa...

Vara viselor.  Cum arata vara viselor mele? Nu m-am gandit niciodata la o vara de vis. Pentru ca mereu am stiut ca nu exista. Si totusi, daca exista? Daca am sansa la o vara de vis? Ce am sa fac? Cine am sa fiu? Unde am sa merg? Cine ma va iubi? Il voi iubi? Voi zambi? Voi putea spune doar pentru o clipa, caci o clipa imi este suficient: Sunt fericita!? Oare? Pare asa un vis. Un vis ce poate sa se implineasca, vara asta. O vara a viselor mele implinite. Nu, de fapt, o vara de vis, un vis pe care nu l-am visat niciodata in intregime, dar care exista.   Cine ma va opri sa-mi spuna ca pot sa mai visez? Cine ma va lua de mana fara motiv ca sa ne plimbam intr-o seara racoroasa de vara? Fara cuvinte...Unde voi fi? Cine voi fi? Vara mea, vara mea de vis. In ziua in care plec, vara mea incepe. In ziua in care intalnesc, nu voi mai fi la fel. Deja ma schimb. Si cine voi fi? Conteaza? Important e doar cine ma va iubi. Cum ma va iubi, cat ma va iubi? Cand ma opresc? Si am sa mai iubesc?...

Singurul lucru de care nu am putut sa scap niciodata a fost invidia. Invidia manifestata sub toate formele ei. Sii ii spun lucru pentru ca e un sentiment prea puternic, cel mai puternic pe care l-am incercat vreodata. Am cunoscut invidia atunci cand nu am fost cea mai buna. Desi, pentru o vreme, nu am crezut in asta. M-am opus, am luptat. In clasa a 6a voiam sa ma transfer intr-o clasa mai buna pentru ca stiam ca si eu sunt mai buna. As fi luptat acolo, i-as fi invidiat pe cei care stiau mai multe decat mine, dar, intr-un sfarsit as fi muncit sa stiu eu mai multe decat ei. Acum nu prea mai pot. Am renuntat, am pierdut prea mult. Invidia fata de cei ce au ceea ce eu nu am. De copil fata de cei ce aveau o casa mare si frumoasa si puteau organiza petreceri la care venea multa lume si totul era bine si frumos. Mereu am fost legata de cineva. Cand eram mica tata se ocupa de "administrarea" unei case si proprietarul a fost cel care mi-a luat de imbracat si ghiozdanel in prima zi ca...

Poate nu e nevoie sa-mi faca placere ca sa scriu. De ce ar trebui sa-mi placa? Dar eu nu concep scrisul ca pe o munca. Eu concep scrisul ca pe o eliberare, ca pe o modalitate de a evada, de a afla ceva ce stii intr-o alta realitate, doar a ta. De mica am evadat prin scris. De pe vremea cand am plecat in calatoria mea cu cei 7 iepurasi pe o insula pustie. Pe acea insula mi-am construit o noua viata, pe acea insula aveam tot ce imi doream si nu era mult. Obisnuita fiind sa nu am o camera a mea si cum pe vremea aceea nu ma deranja atat de tare caci nu realizam, seara imi realizam un "fort" din perne. Si sambata, dupa ce-mi facea mama baie pe par ma ascundeam in fortul meu si incepeam sa scriu sau citeam "Legendele Olimpului". Cred ca e cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori, dar din care imi aduc aminte doar cuvinte, ci nu idei. Pe vremea aceea totul era simplu, puteam fi o printesa dupa ce-mi pieptana mama parul lung, puteam avea cavalerul meu misterios si fr...

Imi aduc aminte cand eram mica si lumea mea se compunea din multa cola, multa teama de singuratate, de plictiseala si nevoie de ceva bun. Cand eram copil stateam mult acasa si uneori, seara, mi-era frica. Fara motiv, pur si simplu ma cuprindea o frica inexplicabila. Am crezut ca se va intoarce si acum, dar nu a mai venit de mult. Si nu stiu daca se va mai intoarce vreodata. Parca o caut acum. Nu plecam nicaieri pentru ca eram prea atasata de parintii mei. Nu puteam sa dorm intr-un pat singura sau sa fiu printre oameni pe care nu-i iubesc si care nu ma iubesc cum o fac ei. Nu stateam nici macar la mamaia sa dorm. Mi-era frica. Nu stiu de ce. Poate daca as fi avut prieteni acolo, dar nu aveam. Eram doar eu, mamaia , tataia si unchii. Nu ma legam de altceva. A si capsunile, visinele, ciresele amare, agudele ( agudul meu mare de langa parau a disparut) si pomusoara ( fiindca noi nu ii spuneam coacaze). Aveam breton pe vremea aceea si parul foarte rar. Vara ma tundea mamaia scurt si pe atun...