De la pestera la oras.

Dincolo de toata meatafora lumii nebune, exista o neconcordanta imensa intre lumea "adolescentina", lumea inchipuita, utopica si lumea in care pasim dupa ce iesim din cea dintai. Incerc sa-mi dau seama daca ar fi fost posibil sa raman in prima, daca as fi putut, macar, sa o mai prelungesc. Ce s-ar fi intamplat daca as tinut mai strans, daca as fi incercat mai tare...
Dar nu am facut-o.
E greu sa te conformezi unor standarde impuse, unor reguli in care nu crezi, care nu au la baza niciun fel de principii ci doar temeri, doar groaza si nevoia de mai mult. E greu sa existi intr-o lume care vrea castigul si mai mult decat orice vrea sa dainuie. In timp ce tu doar te chinui sa existi. "Noi muncim, nu gandim" nu se interpreteaza doar ad literam. Asta facem. E realitatea celei de a doua lumi. Nu ne gandim ca nu vom mai ajunge la idealuri daca ramanem subjugati aici. Nu ne gandim ca de fiecare data cand cadem sub incidenta respectarii unor reguli in care nu credem ne distrugem principiile propii si tot mai mult din "eul interior". Suntem atrasi de acel "ma mult", suntem atrasi de acea falsa crestere, de putere, de adulatie. Sau macar de ideea ca suntem undeva sus. E marea problema a tuturor oamenilor care conduc alti oameni. A tuturor oamenilor care conduc alti oameni doar pentru ca au avut suficienta rabdare incat sa ajunga intr-o pozitie din care sa conduca alti oameni. Si, da, chiar ii conduc. Le dicteaza existenta. Munca le devine viata. Le acapareaza si momentele petrecuta acasa, le acapareaza relatiile, le acapareaza nevoile, visele pe care le-au avut sau le-ar fi putut avea vreodata. Si li se pare "ok". Li se pare ca astfel o sa ajunga si ei acolo. Si asa continua procesul asta.
Nimeni nu vrea sa schimbe status quo-ul. Nimeni dintre cei care nu au, in strafundul fiintei si ideea ca lumea asta e teribil de gresita. Da, multi vor schimbare. Dar e vorba despre o schimbare de forma si nu de fond. Poate ca lucrurile vor fi mai simple, poate ca mai putine valori vor pieri, dar in esenta lumea nu se schimba.
Iar cei care vor sa schimbe intreaga lume sunt considerati idealisti. Uneori se integreaza si reusesc sa nu uite de ei insisi si de motivul pentru care au patruns acolo in prima faza. Din cand in cand, se mai pierd. Dar reusesc sa nu se piarda in intregime. Poate ca nu stiu cu ce vor sa inlocuiasca lumea asta, poate ca nu stiu ce vor sa aduca in loc si habar nu au cum sa reinstaureze ideile, cum sa invie omul din om. Dar, stiu ca pentru asta lupta, stiu ca doar pentru asta mai merita sa lupti. Si mai stiu, mai presus de orice, ca ei nu sunt condusi, ca ei nu doar muncesc, ca ei ar putea, candva, sa fie Altfel.
Si nu, slabiciunea lor nu este idealismul. Idealismul nu e romantism. Idealismul nu e nici expresia nostalgiei, melancoliei, a tuturor sentimentelor ce ar defini morala unui ce nu are sa ramana decat un sclav. Din contra, idealistii pot fi adevarati razboinici. Uneori berserkeri, ce-i drept. Dar cine nu admira un om ce are curajul sa spuna tot ceea ce mii de sclavi reusesc sa gandeasca din cand in cand, dar niciodata nu ar putea spune? Si apoi, binenteles, sa-i planga de mila.
Ah, nu, idealistul e luptator. Si il macina, il mistuie, dar ii place la nebunie. Fara toate sentimentele astea, fara profunzimea lor, nu ar mai putea fi. S-ar la cotropit.
Dar, azi, idealistul e in impas caci traieste in acelasi oras, aceeasi pestera, aceeasi bula, aceeasi lume nebuna.

duminică, 15 aprilie 2018 la 03:07 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Tipare.

De cand ma stiu scrisul si cititul, pentru mine, au fost interconectate. Mereu scriam ca urmare a unei carti ce m-a impresionat adanc. Nu am scris niciodata recenzii, insa. Am preluat idei, asta e drept. Obisnuiam acumva cativa ani sa critic scriitori ce vor sa fie originali doar pentru ca aduc un stil nou in ceea ce priveste forma sau care cauta sa scrie despre altceva sau despre acelasi lucru doar schimband putin tiparele. Cred ca subliminal eram adepta ideilor traditionale. A tiparelor. A ideilor ce se perpetuau dintr-o carte in alta. Dar mi-a luat mult timp sa realizez ca exista laitmotive raspandite in carti atat de diferite ca gen, ca orice. Citeam pentru ca voiam, pentru ca trebuia, pentru ca pur si simplu simteam nevoia sa o fac.
  Nu cred ca as mai putea citi Jane Austen acum sau aprecia un roman de genul acela. Imi doresc de mult timp sa reiau "La rascruce de vanturi". Imi amintesc cate de plictisitoare mi s-a parut cartea aceea, desi atat de multa lume o aprecia. Cumva, ironic, ma simteam inferioara pentru ca eu nu gaseam in ea ceea ce gaseau ceilalti. Dar nu mi s-a parut ca aduce nimic extraordinar, nu mai era nimic nou, de fapt. Iar povestea aceea de dragoste, nu rezonam. Poate parea ca privesc lucrurile superficial, dar cred ca asa concep toata cartea.
In fine. Poate e obsesia mea legata de lumea nebuna, insa in ultima vreme resimt tot mai mult motivul "pesterii". Il identific in tot ceea ce citesc, in tot ceea ce se intampla in jur. E un tipar, da. Lumea nebuna e o pestera in sine, orasul e o pestera, corporatiile sunt pesteri, scolile, spitalele, guvernele, toate sunt pesteri. Iar lumea nebuna e marea pestera. Doar ca ceea ce ma sperie si mai tare acum e faptul ca noi insine ne transformam in pesteri. Ne inchidem intre zidurile astea goale, in cavernele astea reci si nu mai vedem spre exterior, nu mai aspiram spre mai mult.
Daca m-ai fi intrebat acum 5 ani ce cred despre roboti, despre posibilitatea augumentarii creierului uman, despre inteligenta artificiala, etc, as fi raspuns clar "NU". Nici nu as fi vrut sa argumentez prea tare. Mi s-ar fi parut "anormal" pentru ca incarca tiparele prestabilite pana atunci. Acum am intors armele. Poate e si pentru ca am imbatranit. Poate e si pentru ca nu stiu cand au trecut 3 ani. Nu realizezi cand treci de 20. Nu realizezi cand treci de 18. Da, Cioran avea dreptate sa spuna la 20 de ani ca tot ce il intereseaza, pasioneaza, sperie si preocupa in acelasi timp e moartea. Devine tot mai adevarata acum, devine aproape, aproape un tipar...

luni, 12 martie 2018 la 12:43 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Pe noptiera.

Am tot mai des sentimentul ca singurile sclipiri de "Adevar", de "Eu Interior", de oricum ai vrea sa numesti ceea ce ne defineste ca indivizi, dincolo de colectivitate, ceea ce ne individualizeaza per se, se pierde undeva in adolescenta. Spre sfarsit, cel mai probabil.
Ma tot intorc asupra momentelor acelora. Binenteles, nu fiecare le percepe la fel. Dar imi amintesc ca traiam cu impresia unui timp ce nu avea sa ajunga niciodata la un punct final, cu impresia ca o sa tina la nesfarsit. In biblioteca aceea mare, pe drumul spre casa, in toate visele proiectate. Ai zice ca traiam mai putin, dar tind sa cred ca traiam mai mult. Faptul ca acum exist ca fiinta recunoscuta in lumea nebuna nu inseamna ca traiesc mai pe deplin. E un automatism, ceva ce se intampla la nesfarsit, iar acum tot vreau sa vad punctul finit, tot urmaresc cum urmareau vanatorii de zmeie, timpul...
Aproape 23 din 23 am simtit nevoia de control deplin. Din perioada constienta sau macar de care imi aduc aminte, probabil au existat maxim 6 luni in care am slabit stransorile. In care m-am lasat purtata de vant. In care am trait, dar intr-un alt fel. Nu mai pot face asta acum. Ce-i drept, mereu am urmarit sentimentul acela fugar, dar pur tocmai prin efemeritatea lui, sentimentul acela pasional. Pasiunea in sine, focul. Dar focul arde etape si am ajuns sa vad ca la un moment dat, cand nu mai are ce sa arda, se stinge. Si noi suntem combustibili. Nu stiu cum si de ce, dar ajungem sa ne epuizam. Si ne epuizam atat de repede...
Pe de alta parte, insa, mereu am fost organizata in ceea ce priveste cunoasterea. In ceea ce priveste numarul de carti citite, ideile dobandite, lucrurile noi invatate sau cunostintele sedimentate. Aveam carnetele in care intocmisem liste si aveam si termene limita. Asta era prioritatea.
Acum, prioritatea e sa exist. Prioritatea e sa respect standardele impuse de lumea nebuna. Da, mi-am creat iar un sistem, dar e mult mai greu de urmarit. Acum cartile vin la urma. Exista bucatarii, bai, drumuri aglomerate, oameni ce vor sa afle lucruri, pisici, haine, lenjerii, o gramada de lucruri materiale. Si nu stiu cum, dar au ajuns sa primeze.  Cartea ramane uitata pe noptiera. E fericita cand o ridic si o tin in aer pentru 30 minute, cel mult.

la 12:34 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Ia si fii ideea.

Ma simt atat de falsa, atat de lipsita de substanta proprie, atat de dornica de a atinge ceea ce altii au atins. Ai spune ca e inspiratie, dar de ce apare tot mai des atunci cand citesc opera altcuiva? Poate e, de fapt, un fel de invidie. Poate e din nou dorinta ascunsa de drama. Nu stiu . Ma simt tot mai departe de adolescenta, ma simt tot mai departe de eul acela razvratit si idealist. Si nu vreau sa-l parasesc si nu cred ca e bine sa-l parasesc. Tot ce scriam, oarecum fara sa stiu, pe atunci, despre lumea nebuna, despre uniformizare, despre cum lumea nebuna te inghite si iti fura tot, inclusiv eul tau cel mai adanc. Ei bine, se dovedeste a fi adevarat. Nu ai cum sa fii TU in lumea nebuna. Si tind tot mai mult sa cred ca "eul adevarat" e "eul adolescentin". Am citit atatea carti, doamne, aveam lista cu toate cartile citite si trebuia sa trec una la sfarsit de fiecare saptamana. Era un crez, era un pact cu mine insami. Citeam si simteam si zburam si adaugam iluzii si intaream ideea impotriva regimului. Intelegeam tot mai mult din idee, intrevedeam tot mai mult din regim. Luptam si era fantastic, era plin de vise, era plin de monstri, de temeri, de dragoste, de nevoie, de tot ce aveam si nu aveam. Era...
Brusc, nu am mai citit. Brusc am inceput sa ingrop putin cate putin Eul. Si asta e partea cea mai dureroasa. Lumea nebuna stie cum sa te farmece, stie cum sa te faca sa uiti, cum sa te indulceasca, cum sa te atraga. Zburam departe, ma afundam in regim si nici nu realizam. Micile crize de plans fara un motiv pertinet exprimat? Da, probabil ca sunt si ele efuziuni alea dorintei de a nu pleca. Strigate ale Eului. Nevoia de a fi, nevoia de intoarcere.
Dar nimeni nu mai gandeste ideologic acum. Rar o mai fac, inclusiv adolescentii. Gonim spre lume si spre a fi parte din ea. Pana nu vom mai fi. Uitam sa mai constientizam pana si moartea si nici nu ne mai este atat de frica. E trist ca nu ne mai este frica.
Trebuie sa recitesc. Stiu ca mi-e imposibil sa reimbrac acel Eu, dar nu vreau sa-l ingrop de tot. M-as dezonora. Daca as sti ce e onoarea.
Ei iti spun ca gresesti, ei iti spun ca stiu mai bine prin prima experientei, a varstei, prin prima faptului ca Eul lor e ingropat de ani buni. Nu gresesti, nu gresesti daca inca crezi in tine. Nu gresesti daca inca vrei mai mult. Nu gresesti daca ceea ce pentru ei e centrul universului pentru tine e doar un mijloc de a-ti intretine ideea in regim. Lumea nebuna te obliga sa muncesti neintrerupt daca vrei sa-ti cresti ideile in ea. Cresti e mult spus, de fapt. Macar sa le mentii pe linia de plutire. E atat de practica, incat iti fura tot ce ai: timp, putere, sanatate, energie, viata putin cate putin.
Nu te vei mai intoarce niciodata pe deplin la acel Eu si cred ca ai constientizat asta de ceva timp. Dar macar, poate macar, nu il vei lasa niciodata sa plece de tot. Ia si reciteste toata biblioteca pe care ai luat-o la rand. Atat si mai mult. Pentru a putea sa gandesti din nou. Pentru a putea sa exprimi si sa fii mai mult din nou. Pentru a nu ii lasa sa-ti fure elanul. Ia si fii ideea.

luni, 1 ianuarie 2018 la 02:49 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Discutie intre noi.

- Nu stiu despre tine, dar mie mi-e dor. Si mi-e dor acum. Mi-e dor mai mereu, dar parca acum mi-e mai dor si drag ca niciodata.
- Eu am ramas aici. Am ramas prinsa intre paginile multor carti, am ramas visand, am ramas cu un S. ce nu avea sa se materializeze niciodata, am ramas in afara lumii asteia nebune.
- Si m-ai lasat pe mine sa infrunt tot. Toata lumea asta nebuna. Nu m-ai pregatit nicicum. Cartile alea nu m-au ajutat, visele am putut doar sa le spulber si m-am incatusat. M-ai lasat pe mine sa ma uniformizez, iar tu te-ai inchis in anii tai. Ai pus stop, ai oprit timpul si nu va mai merge niciodata inapoi sau inainte.
- E trist si pentru mine. E un continuu din nu care nu voi mai scapa. E doar preludiul. E un preludiu ce nu are sa se mai opreasca. Nu voi atinge niciodata paroxismul, eu. Tu, insa, tu l-ai atins de cateva ori. Indiferent de restul.
- Uneori ma intreb daca nu e mai placuta asteptarea, visarea, decat realitatea in sine.
- Ai sa-mi spui ca ti-e dor de diminetile de sambata in care te trezeai cu un chef nbun de a scrie. Dar aeai un chef nebun de-a scrie fiindca te durea, fiindca voiaia sa scapi cumva de tot. Nu fiindca ti-era bine. Acum esti mai bine.
- Mi-e teama ca ma stric. Mi-e teama ca am ramas papusa pe care inca o dirijezi din urma. Doar ca timpul se intinde tot mai mult si controlul tau tot mai putin. Ma lasi sa ruginesc pe alocuri. Prin interior, prin exterior. Sa ma pierd si apoi intr-o zi sa nu mai fim.
- Eu voi fi mereu. In ceea ce ai scris. Tu, da, e posibil sa dispari. Si nu e nicio consolare asta, dar nu am vrut niciodata sa consolez. Un lucru trebuie sa te fi invatat, insa, lumea nebuna. Si acela e ca nu se va spulbera in urma tu. Nu o sa se intinda hauri dupa ce nu ai sa mai fii, nu o sa cada muntii, nu o sa se sparga nici macar un pahar. Vor ramane nemiscate, pentru altii. Doar ca, tu, tu nu vei mai fi.
- E ciudat ca de data asta nu imi vine sa ma revolt. Ca de data asta parca sunt tot mai aproape de acceptare, parca ma calmez tot mai mult. Nu stiu ce as putea sa mai gasesc in mine. Si ma doare.
- Va durea mereu. Eu voi mai fi aici, o vreme.

sâmbătă, 28 octombrie 2017 la 03:16 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

de azi, de ieri.

E ciudat sa mai scrii acum. Si e trist sa spun ca e ciudat sa mai scriu. Cand inainte era ciudat sa nu o fac.
22 ani. Si Cioran. Si conexiuni tot mai putine fiindca citesc tot mai putin. Si fiindca oportunitatile nu se mai deschid ca pe vremuri si e nevoie de mult mai multa munca. Fiindca nu mai exista "no strings attached" si fiindca nu mai e libertate. Nu mai e campul Sibiului si berea de dimineata. Si visele si alergatura in miez de noapte. Apa rece de pe ochi de dimineata. A si stii ce mai e ciudat? E ciudat ca te gandesti doar la partea buna si ca iei in considerare doar asta, dar uiti de noptile in aceeasi camera cu ai tai. Uiti ca nu puteai vorbi la telefon noaptea si ca ai fost singura mai toata viata. Si parca si de asta ti-e dor caci ti-ai cultivat masochismul aproape la fel de bine cum ti-ai cultivat egoismul,
Oh si, doamne, ce asteptari ti-ai setat. Si vrei zi de zi tot mai mult. Si nu ai sa primesti. Si nici nu ai sa te mai intorci pe drumuri de munte cu bocanci si geaca de piele. Ce naiba e cu viata asta? Ce naiba e cu viata? De ce e si cum? O dai naibii si cand te gandesti la mamaia si cum a murit. Cum nu mai vorbesti cu tata zi de zi. Cum te-ai rupt ca doar asa stii tu. Cum o sa fie un moment in viata cand va trebui sa te rupi si de ce ai acum. Si ce ai sa faci atunci? Ai sa te trezesti ca esti batrana, mult mai batrana decat esti acum si ca e mai putin drum inainte decat inapoi. Ca nu a fost niciodata.Si te intorci la inceputuri. Ah, te intorci pe pod!  Si apoi visul s-a terminat. Cosmarul. Tot. Tu, mai ales tu.
Lumea asta nu-i facuta s-o intelegi, nu-i facuta sa te inteleaga.

Stii ca inca mai am asta in mine. Toata treaba asta cu scrisul. Inca as mai putea scrie. Mai am si de unde. Dar, stii tu, momentele astea par atat de departe si parca numai e nimic in fata. E trista clipa in care nu prea mai ai spre ce sa privesti in viitor si alegi sa traiesti in trecut. Macar ai amintiri. Si doar 22 ani. Doar...Hah. Aproape ti-a trecut viata cu un singur clipit. Toate noptile nebune, tarzii, toate visele, toate zilele, toate cartile si drumurile lungi. Iti dai seama ca au trecut mai bine de 4 ani de cand nu te mai trezesti la 6 sa prinzi microbuzul spre scoala? De cand nu mai bei moccacino de la aparat dimineata? De cand totul s-a schimbat? Cresti alti ani aici. Si alte amintiri. Dar pan cand?

sâmbătă, 18 martie 2017 la 12:54 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Mi-e groaza.

Sabato spunea ca in vremuri de criza singura scapare e scrisul, arta. In fata singuratatii, a disperarii, a lumii asteia nebune mai poti sa te aperi doar scriind. Am scris mult in liceu, ba chiar si inainte. Scriam pentru ca eram singura, dar era un alt fe de singurate. Inca sacralizata cumva, pe alocuri. Mai exista un strop de mister, ma inchinam in fata unui Mare Anonim. Nu era Dumnezeu. Cu timpul s-a pierdut doza aceea de mister. Nu stiu exact cand. Dar tind sa cred ca ruptura a avut loc atunci cand a murit mamaia. Atunci s-a dus copilaria. Prin urmare s-au dus toate povestile tesute pe drum spre mamaia, toate visele, a plecat Craciunita. S-a dus tot. Cumva universul ala s-a inchis in sine insuis pentru totdeauna. NU am realizat atunci. Si realizez acum, ca, de fapt, ruptura nu a avut loc cand a murit mamaia. Ci cand am aflat ca mamaia avea sa moara. Cand ni sa spus ca nu mai e nimic de facut. Cand cuvantul "cancer" a intrat in casa. Imi amintesc cm curatam capsuni si mamaia o ajuta pe mama sa spele vasele. Stia la ce e condamnata. Si imi amintesc si acum cum m-a sunat sa ma intrebe de ce nu a vizitat-o mama la spital in acea zi. Era altfel. Nu mai era mamaia pe care o cunosteam eu. Dar era tot mamaia. Plangea, tipa aproape. Ceva in ea se rupsese. Era pusa in fata condamnarii. Nu o merita. Dintre toti oamenii stiu sigur ca ea nu o merita. Si apoi o vad sprijinindu-se in sapa la Doamna Popa. O vad tinandu-se de sala caci o dureau de pe atunci. Cat d emult trebuie sa se invonovateasca si mama. Nu am avut bani, nu am avut timp, am fost prea egoisti. Nu am dus-o pe mamaia la doctor. Ea era eroina familiei. Ea ne sustinea pe toti. Cand mamaia a murit, a murit toata familia, tot neamul. Nu exagerz. S-a demitizat totul. /Casa nu a mai a fost ca inainte. Au ramas singuri fii ei. De izbeliste. Si apoi unul a murit. Oamenii mor. Alta constatare dura. Nu am recunoscut-o pe mamaia moarta si nu i-am conceput cu adevarat mortea. Nu am simtit inmormantarea aia. Nu am putut sa rabufnesc si nici sa-i sarut mana asa cum imi amintesc ca mi-a spus. Ma intorc mereu la episodul cu mamaia. A fost puntea mea. A fost momentul in care eu m-am rupt de copilarie. Poate de acolo s-au nascut toate nebuniile ulterioare. Poate de acolo s-a nascut nebunia. Si nevoie de a razbate, de a evada. Drumul spre Bucuresti. Nepasarea. Cateva lacrimi la plecare. Si apoi am stiut ca sunt singura si ca trebuie sa ma descurc singura. Si ca asa e cel mai bine. Dar apoi m-am pierdut. Apoi nu am mai fost eu. Apoi am gasit pe altcineva. Si a fost sansa mea s anu imi mai traiesc singuratatea. SAnsa mea sa proiectez. Si am ales medicoritatea si normalitate.a Cu timpul. Nu stiu nici acum sa scriu despre asta. ACum cand, din cand in cand mi se pre ca nu a fost alegerea corecta. Cand mi-e dor de mine. Ca mi-e dor si de mamaia. Si de inocenta. Acum, nu stiu ce sa scriu despre povestea asta. Imi lipseste libertatea. Si timpul. Imi lipsesc noptile singure. Imi lipseste rebeliunea. Nevoia de a nvinge si de a fi cea mai buna. Cumva, lumea s-a intors si m-a corupt. Unde esti, mamaia? Sa ma vezi acum si sa fii fericita. Tie ti-ar fi placut sa ma vezi aici. Dar, in acelasi timp, de ai mai fi fost cu mine, as fi terminat o facultate. Stiu asta. Ai murit prea devreme. Nu m-ai sustinut destul. Stiu ca te-am vizitat in putinele dati cand am mai venit pe acasa dupa ce am plecat la facultate si am urcat dealul ala. Dar nu ma gandeam la tine. REfuzam sa ma gandesc la tine. PEntru mine ai murit in momentul in care mi-au zis ca ai sa mori. Oricat de tare ar durea constatarea asta. Apoi nu stiu ce a fost. Oricat de urat, oricat de rau suna. Mi-e dor sa vin si sa fac bradul si la deal. Si sa te vad facand carnatii si ajutand-o pe mama sa-si faca sarmalele. Mi-e dor. Dar nu mai e. Si nu stiu unde sa mai gasesc ceva sacru in lumea asta. In el nu am cum sa gasesc, caci nu intlege sacralitatea mea provenita din tine. Lumea e nebuna. Mie mi-e dor de lumea mea. Egoist, infantil, oricum ar suna. Vreau sa scriu cartea asta. Vreau sa sscriu despre tine si despre astia trei ani. DEspre cum pot sa te schimbe trei ani. Si despre lumea nebuna...asta nu mai stiu. Mi-e groaza sa citesc ce scriam despre ea inainte. Mi-e groaza.

sâmbătă, 20 februarie 2016 la 06:08

te doare tot acum

Poate ca s-a sfarsit ieri, aseara, azi, acum o luna sa acum un an. Poate s-a sfarsit inca de cand a inceput. Sau nu a apucat niciodata sa inceapa. Poate ca nu a fost niciodata. Raportandu-te la prima dezamagire. La prima asteptare si la primele lacrimi. Poate ca nu a fost si tu ai vrut sa fie. Si acum nu mai e. Cum mergi mai departe? Sa te mai intorci nu ai cum. Te-ai ascuns in el. Si te-ai ascuns de tine. Dar nu mai e nicio cale sa te regasesti acum. Si da, doare. E ca si cum tot ce ai fost nu a fost. Ca si cum ti-e dor de ceva ce ai vrea sa fi fost. De parca e in alta viata. Una pe care nu ai o mai traiesti. Poate ca nici macar rememorezi. De unde atata teama? De unde atata dedicare? De unde toate intr-un singur om? Si ce vrei acum? Sa te regasesti? Sa te reintregesti? I-ai dat prea mult si vrei sa il distrugi sa poti recupera tot ce i-ai dat? Nu poti nici asta. Si atunci ce? Atunci cum sa nu plangi ca nu ai fost in stare nici macar sa o plangi pe mamaia si ii trimiteai lui mesaje? Cum sa nu te gandesti ca mamaia nu mai e si nu se mai intoarce? Ca oricat ai vrea sunt momentele alea pe care nu mai ai cum sa le recompui. Ca nu mai esti fata desteapta din liceu. Ca sunt unii mai buni decat tine. Nici macar acum cand scrii asta nu o crezi. Cine ar putea, vreodata, fi mai bun decat tine? Cum? Si incotro te indrepti? Care iti e rostul? Care e tot sensul pana la urma? Ca unde ai sa ajungi? A trecut deja un an. Si apoi doi. Si a trecut. Poate ca s-a dus. I s-a dus timpul. Si nu iti dai voie sa pleci mai departe. Te-ai inlantuit aici. Te-ai dat. Te-ai renegat. Renegatii nu se mai intorc.  Acum da, acum te doar fizic si te doare psihic. Acum ti-e frica ai sa mori si tu. Si nu doar psihic...Acum ti-e frica ca nimic nu mai are rost sau ca nu a avut vreodata. Si incotro? Si cine? E ca si cum lumea asta e atat de prost facuta. Atat de nebuna. Te invata sa o urasti si apoi urand-o atat de tare ajunge sa te subjuge. Tot in ea ai sa traiesti. Tot cum iti dicteaza. Tot cautand sa indeplinesti niste mici scopuri. Tot cu o tinta. Dar fara ideal. Idealul ala de a invinge lumea nebuna. E vis al copilariei. Al copilariei in care aveai timp. In care iti oferea timp. Te testa.Stia ca nu ai cum sa i te opui. Nu poti invinge. Si daca ai invinge ce? Te-ar incatusa tot universul asta. Tot ce e in tine plin si tot ce-i gol. Undeva tot te-ai izbi de liniste. Sa de pereti goi. Sau de lipsa de tine. Din nou. Nu ai scapare. Nimeni nu are scapare. Cumva te intorci in cerc. Lumea e nebuna, tu esti nebuna. La fel sunt toti. Da, fugi de gandul asta. Nu vrei sa iei in considerare tot ce se poate intampla. E mai usor sa nu te gandesti. E mai usor pur si simplu sa mai lasi o zi sa treaca si sa spui ca poate maine va fi mai bine. Poate...Dar daca nu va fi? E asa de clar ca nu va fi.
  Si stii ca el te iubeste sau orice ar spune lumea asta nebuna ca inseamna. Respecta regulile. Nu vrei sa respecti nici macar regulile iubirii asteia. Te iubesti mai mult pe tine. Iti repugna tot ce e in acord cu lumea. Si tu esti cu ea. Esti in ea. Te urasti. Te doare. Te doare tot acum. Tooot.

sâmbătă, 6 februarie 2016 la 15:41