BE YOURSELF ALL THE WAY

 - Atunci cand ma plictisesc sau atunci cand o parte din mine isi doreste sa se intoarca la Mine, ma intorc si eu aici. Ma intorc la tine si incep sa scriu. Iti schimb tema, mi se pare ca niciuna nu mi se potriveste si oricum nu m-am priceput niciodata prea bine din punct de vedere cromatic. Eu nu mai stiu cum aratai cand te-am creat. Tu mai stii? Stiu ca ai fost negru si intunecat intr-o vreme. Stiu ca nu-mi placea, dar te inchisesem pe atunci. Traim. Acum ce fac? - Ce faci? - Citesc. Si am intrebari. Si simt cum ma apropii tot mai tare de punctul ala in care trebuie sa fac o schimbare totala. Am fost prea mult timp asa. Am intrat in norme, m-am lasat cuprinsa de lumea nebuna. Sunt calma, sunt altcineva. De fapt, sunt ceea ce sunt toti ceilalti. Si nici macar nu ma revolt. Dar e ceva in mine care lupta impotriva lumii nebune. E ceva in mine care e foarte distructiv. Dar in acelasi timp imi e foarte drag. Nu sunt facuta sa ma conformez, nu sunt facuta sa urmez norme, nu sunt facuta...

E aiurea sa folosesti acelasi blog pe care il foloseai in liceu. Si e si mai aiurea sa incepi sa construiesti unul nou. Nu am putut scrie cu adevarat in prea multe contexte. Trebuia sa simt "foaia" ca un fel de "acasa" ca sa pot scrie. Blogul asta a fost cea mai buna foaie. Am inceput eu cu notepad cand scriam despre cei 7 iepurasi si cu tot felul de agende si carnetelul cu lacatel de atunci cand eram mica si scriam un fel de jurnal zilnic si poezii cu rime, dar la un moment dat, atunci cand am inceput sa am mare nevoie sa ma descarc si am realizat ca scrisul ma ajuta cel mai tare sa fac asta, prietenul meu cel mai bun de confidente a devenit blogger. Si nu orice blogger sau orice blog, ci blogul asta. Aici mai simt acasa. Aici pot scrie cu adevarat. Cu sau fara muzica in fundal, cu sau fara lacrimi in ochi. A si am mai realizat ca nu pot scrie prea mult atunci cand nu citesc. Nu stiu daca o fi bine sau rau. In ultima vreme nu mai cred ca e la fel de bine ca atun...

- Stii ce e ciudat? - Faptul ca imi scrii acum? - Nu. E ciudat ca oricat de mult timp a trecut tot ma mai gandesc la ea. Tot imi mai vine sa plang. - Poate ca trebuie sa faci ceva ca sa treaca. - "Trebuia" e cuvantul potrivit. - Ar fi trebuit sa lupt mai mult, ar fi trebuit sa fiu mai putin egoista, ar fi trebuit sa fiu acolo. Dar m-am inchis in mine si am plecat. Acela a fost sfarsitul copilariei, acela a fost sfarsitul viselor. De acolo a inceput realitatea. O realitate in lume nebuna, binenteles. Si o realitate in care m-am izolat de ea. - Dar... - Nu, lasa-ma sa termin. Imi amintesc cat de puternic inegrite ii erau venele atunci cand am vazut-o ultima oara. Cand am urcat dealul sa ajung la ea. Cum mi-a dat bani si i-am vazut venele negre la maini si la picioare. Si cum de data aceea nu a plans si am vrut sa cred ca o sa fie bine. Cum mi-a facut din mana cand am plecat. Dar eu am stiut. Am stiut ca nu are sa mai fie niciodata bine. Doar ca mi-am vazut de viata. Caci...

Unele lucruri nu le pierzi pur si simplu, ci alegi sa le pierzi sau cumva iti impui ca trebuie sa le pierzi. Unele vise se evapora, unii oameni iti schimba cu totul traiectoria, iar tu o schimbi pe a lor. Nu stiu daca as vrea sa ma intorc in timp, nu stiu daca as vrea ca lucrurile sa stea altfel. Mi-ar placea sa pot sa ma teleportez acolo pentru o zi si sa vad "cum e". Dar nu pot. Am mai scris odata despre toate scenariile de "What if?!" la care ajungem sa reflectam din cand in cand. Am devenit destul de mecanizati, pe langa faptul ca am ajuns sa ma cufund puternic in lumea nebuna. Dar am si ales. Asta e problema, de fapt. As fi putut alege diferit. Doar ca nu am facut-o. Si nici nu mai sunt persoana care eram in adolescenta astfel incat sa stau si sa deplang trecutul. Sunt 5-6-7 ani...Ani, nu luni, nu zile. Mai mult decat tot liceul. Da, sunt genul de om care ar vrea sa retraiasca liceul. Pentru ca acolo am triumfat. Cu bune, cu rele, intelectul meu si-a atins un...

- Vorbeste cu mine. - Nu, nu acum. Ar trebui sa nu mai vorbim niciodata. Dar ma gandesc la tine in fiecare zi. Esti acel "ce ar fi fost daca?". - Te-ai plictisit. - Da, m-am plictisit. Vreau mai mult. Nu stiu ce vreau. M-am poticnit. E criza. E haos si durere. Nu pot sa-i spun. - Nu ar intelege. - As vrea sa te contrazic si sa iti spun ca ar intelege si ca l-ar durea, dar cred ca doar l-ar durea. Nu, nu ar intelege. - Nici nu vrei sa inteleaga. - Rolul lui nu e sa inteleaga. - Poate ca ar trebui sa fie. - Nu stiu. Nu mai vreau sa ranesc, dar nu mai stiu de mine. Ma vad imbatranind. Vad cum imbatranesc fizic si am inceput din nou sa lupt impotriva acestui lucru. Dar stii prea bine ca mereu am spus ca o sa traiesc doar pana la 30 ani. - Nu o sa ai curaj. - Nu. Stiu ca nu voi avea. Si atunci voi fi cu adevarat invinsa. Nu mai stiu ce vreau. Stii? Nu mai am un vis. Nu mai am ceva spre care sa ma indrept, pentru care sa lupt. - Nu ai tot ce ti-ai dorit. - Ah, ba da. S...

Dincolo de toata meatafora lumii nebune, exista o neconcordanta imensa intre lumea "adolescentina", lumea inchipuita, utopica si lumea in care pasim dupa ce iesim din cea dintai. Incerc sa-mi dau seama daca ar fi fost posibil sa raman in prima, daca as fi putut, macar, sa o mai prelungesc. Ce s-ar fi intamplat daca as tinut mai strans, daca as fi incercat mai tare... Dar nu am facut-o. E greu sa te conformezi unor standarde impuse, unor reguli in care nu crezi, care nu au la baza niciun fel de principii ci doar temeri, doar groaza si nevoia de mai mult. E greu sa existi intr-o lume care vrea castigul si mai mult decat orice vrea sa dainuie. In timp ce tu doar te chinui sa existi. "Noi muncim, nu gandim" nu se interpreteaza doar ad literam. Asta facem. E realitatea celei de a doua lumi. Nu ne gandim ca nu vom mai ajunge la idealuri daca ramanem subjugati aici. Nu ne gandim ca de fiecare data cand cadem sub incidenta respectarii unor reguli in care nu credem ne dist...