Poate ca intr-o zi...

Unele lucruri nu le pierzi pur si simplu, ci alegi sa le pierzi sau cumva iti impui ca trebuie sa le pierzi. Unele vise se evapora, unii oameni iti schimba cu totul traiectoria, iar tu o schimbi pe a lor. Nu stiu daca as vrea sa ma intorc in timp, nu stiu daca as vrea ca lucrurile sa stea altfel. Mi-ar placea sa pot sa ma teleportez acolo pentru o zi si sa vad "cum e". Dar nu pot. Am mai scris odata despre toate scenariile de "What if?!" la care ajungem sa reflectam din cand in cand.
Am devenit destul de mecanizati, pe langa faptul ca am ajuns sa ma cufund puternic in lumea nebuna. Dar am si ales. Asta e problema, de fapt. As fi putut alege diferit. Doar ca nu am facut-o. Si nici nu mai sunt persoana care eram in adolescenta astfel incat sa stau si sa deplang trecutul. Sunt 5-6-7 ani...Ani, nu luni, nu zile. Mai mult decat tot liceul.
Da, sunt genul de om care ar vrea sa retraiasca liceul. Pentru ca acolo am triumfat. Cu bune, cu rele, intelectul meu si-a atins un oarecare potential acolo. Binenteles, nu maxim. Mereu mi-am cautat o oarecare zona de confort. Nu m-am avantat in ape adanci. Nu m-am adus acolo unde stiam ca va fi o concurenta acerba. Binenteles, nu as fi recunoscut asta atunci. Acum, nu imi mai pasa atat de mult.
Doar ca, vezi tu, toata treaba asta cu atractia spre concurenta nu stiu cat de buna este in contextul actual. Nu stiu ce aplicabilitate mai are intr-o lumea a "Teamwork", intr-o lume in care trebuie sa te integrezi, sa te uniformizezi si conformezi valorilor, principiilor. Nu trebuie sa crezi in valori si principii, trebuie doar sa le urmezi. Si ei nu inteleg diferenta.
Poate ca intr-o zi voi avea puterea necesara sa ma intorc la filosofie. Poate ca intr-o zi voi avea timpul. Poate ca voi avea banii. Poate ca voi avea linistea care sa-mi acorde libertatea de a ma arunca in nemarginire. Poate ca intr-o zi nu va mai durea. Nu voi mai simti frustrarea. Poate ca intr-o zi ma voi intoarce spre dezbaterea a tot ceea ce am citit, a tot ceea ce am invatat sa cred. Poate ca abia atunci imi voi construi un sistem. Nu stiu, sincer. Poate...

miercuri, 4 iulie 2018 la 13:09 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Sa mai am puterea sa lupt.

- Vorbeste cu mine.
- Nu, nu acum. Ar trebui sa nu mai vorbim niciodata. Dar ma gandesc la tine in fiecare zi. Esti acel "ce ar fi fost daca?".
- Te-ai plictisit.
- Da, m-am plictisit. Vreau mai mult. Nu stiu ce vreau. M-am poticnit. E criza. E haos si durere. Nu pot sa-i spun.
- Nu ar intelege.
- As vrea sa te contrazic si sa iti spun ca ar intelege si ca l-ar durea, dar cred ca doar l-ar durea. Nu, nu ar intelege.
- Nici nu vrei sa inteleaga.
- Rolul lui nu e sa inteleaga.
- Poate ca ar trebui sa fie.
- Nu stiu. Nu mai vreau sa ranesc, dar nu mai stiu de mine. Ma vad imbatranind. Vad cum imbatranesc fizic si am inceput din nou sa lupt impotriva acestui lucru. Dar stii prea bine ca mereu am spus ca o sa traiesc doar pana la 30 ani.
- Nu o sa ai curaj.
- Nu. Stiu ca nu voi avea. Si atunci voi fi cu adevarat invinsa. Nu mai stiu ce vreau. Stii? Nu mai am un vis. Nu mai am ceva spre care sa ma indrept, pentru care sa lupt.
- Nu ai tot ce ti-ai dorit.
- Ah, ba da. Si asta e problema.
- Nu ar fi fost diferit daca as fi fost eu in locul lui.
- Stiu. Zici?
- Da. Cred ca da.
- Adica, binenteles, ar fi fost o poveste mai interesanta, mai romantica, dar am fi ajuns in acelasi punct.
- Poate ca nu. Poate ca as fi urmarit inca vise. Si stii ce ma doare cel mai tare? Faptul ca l-am oprit si pe el din visare, faptul ca nu l-am mai lasat nici pe el sa creasca. L-am tras dupa mine in hau, in adanc.
- A gresit la fel de mult cat ai gresit si tu.
- Probabil.
- As vrea sa nu am obligatii si sa fug la mare. As vrea sa stau pe plaja cu o bere in mana. As vrea sa nu imi pese de alti oameni. Sa nu-mi pese nici de mine. As vrea doar sa fiu. Au fost putine momentele in care doar am fost. Atat de putine. Si da, mi-e dor de asta. Mi-e dor sa nu imi pese si sa fiu tot ceea ce societatea blameaza, sa fac tot ceea ce societatea spune ca e rau. Vreau sa-i dau peste nas lumii nebune. Vreau sa mai am puterea sa lupt.Vreau...

luni, 30 aprilie 2018 la 15:14 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

De la pestera la oras.

Dincolo de toata meatafora lumii nebune, exista o neconcordanta imensa intre lumea "adolescentina", lumea inchipuita, utopica si lumea in care pasim dupa ce iesim din cea dintai. Incerc sa-mi dau seama daca ar fi fost posibil sa raman in prima, daca as fi putut, macar, sa o mai prelungesc. Ce s-ar fi intamplat daca as tinut mai strans, daca as fi incercat mai tare...
Dar nu am facut-o.
E greu sa te conformezi unor standarde impuse, unor reguli in care nu crezi, care nu au la baza niciun fel de principii ci doar temeri, doar groaza si nevoia de mai mult. E greu sa existi intr-o lume care vrea castigul si mai mult decat orice vrea sa dainuie. In timp ce tu doar te chinui sa existi. "Noi muncim, nu gandim" nu se interpreteaza doar ad literam. Asta facem. E realitatea celei de a doua lumi. Nu ne gandim ca nu vom mai ajunge la idealuri daca ramanem subjugati aici. Nu ne gandim ca de fiecare data cand cadem sub incidenta respectarii unor reguli in care nu credem ne distrugem principiile propii si tot mai mult din "eul interior". Suntem atrasi de acel "ma mult", suntem atrasi de acea falsa crestere, de putere, de adulatie. Sau macar de ideea ca suntem undeva sus. E marea problema a tuturor oamenilor care conduc alti oameni. A tuturor oamenilor care conduc alti oameni doar pentru ca au avut suficienta rabdare incat sa ajunga intr-o pozitie din care sa conduca alti oameni. Si, da, chiar ii conduc. Le dicteaza existenta. Munca le devine viata. Le acapareaza si momentele petrecuta acasa, le acapareaza relatiile, le acapareaza nevoile, visele pe care le-au avut sau le-ar fi putut avea vreodata. Si li se pare "ok". Li se pare ca astfel o sa ajunga si ei acolo. Si asa continua procesul asta.
Nimeni nu vrea sa schimbe status quo-ul. Nimeni dintre cei care nu au, in strafundul fiintei si ideea ca lumea asta e teribil de gresita. Da, multi vor schimbare. Dar e vorba despre o schimbare de forma si nu de fond. Poate ca lucrurile vor fi mai simple, poate ca mai putine valori vor pieri, dar in esenta lumea nu se schimba.
Iar cei care vor sa schimbe intreaga lume sunt considerati idealisti. Uneori se integreaza si reusesc sa nu uite de ei insisi si de motivul pentru care au patruns acolo in prima faza. Din cand in cand, se mai pierd. Dar reusesc sa nu se piarda in intregime. Poate ca nu stiu cu ce vor sa inlocuiasca lumea asta, poate ca nu stiu ce vor sa aduca in loc si habar nu au cum sa reinstaureze ideile, cum sa invie omul din om. Dar, stiu ca pentru asta lupta, stiu ca doar pentru asta mai merita sa lupti. Si mai stiu, mai presus de orice, ca ei nu sunt condusi, ca ei nu doar muncesc, ca ei ar putea, candva, sa fie Altfel.
Si nu, slabiciunea lor nu este idealismul. Idealismul nu e romantism. Idealismul nu e nici expresia nostalgiei, melancoliei, a tuturor sentimentelor ce ar defini morala unui ce nu are sa ramana decat un sclav. Din contra, idealistii pot fi adevarati razboinici. Uneori berserkeri, ce-i drept. Dar cine nu admira un om ce are curajul sa spuna tot ceea ce mii de sclavi reusesc sa gandeasca din cand in cand, dar niciodata nu ar putea spune? Si apoi, binenteles, sa-i planga de mila.
Ah, nu, idealistul e luptator. Si il macina, il mistuie, dar ii place la nebunie. Fara toate sentimentele astea, fara profunzimea lor, nu ar mai putea fi. S-ar la cotropit.
Dar, azi, idealistul e in impas caci traieste in acelasi oras, aceeasi pestera, aceeasi bula, aceeasi lume nebuna.

duminică, 15 aprilie 2018 la 03:07 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Tipare.

De cand ma stiu scrisul si cititul, pentru mine, au fost interconectate. Mereu scriam ca urmare a unei carti ce m-a impresionat adanc. Nu am scris niciodata recenzii, insa. Am preluat idei, asta e drept. Obisnuiam acumva cativa ani sa critic scriitori ce vor sa fie originali doar pentru ca aduc un stil nou in ceea ce priveste forma sau care cauta sa scrie despre altceva sau despre acelasi lucru doar schimband putin tiparele. Cred ca subliminal eram adepta ideilor traditionale. A tiparelor. A ideilor ce se perpetuau dintr-o carte in alta. Dar mi-a luat mult timp sa realizez ca exista laitmotive raspandite in carti atat de diferite ca gen, ca orice. Citeam pentru ca voiam, pentru ca trebuia, pentru ca pur si simplu simteam nevoia sa o fac.
  Nu cred ca as mai putea citi Jane Austen acum sau aprecia un roman de genul acela. Imi doresc de mult timp sa reiau "La rascruce de vanturi". Imi amintesc cate de plictisitoare mi s-a parut cartea aceea, desi atat de multa lume o aprecia. Cumva, ironic, ma simteam inferioara pentru ca eu nu gaseam in ea ceea ce gaseau ceilalti. Dar nu mi s-a parut ca aduce nimic extraordinar, nu mai era nimic nou, de fapt. Iar povestea aceea de dragoste, nu rezonam. Poate parea ca privesc lucrurile superficial, dar cred ca asa concep toata cartea.
In fine. Poate e obsesia mea legata de lumea nebuna, insa in ultima vreme resimt tot mai mult motivul "pesterii". Il identific in tot ceea ce citesc, in tot ceea ce se intampla in jur. E un tipar, da. Lumea nebuna e o pestera in sine, orasul e o pestera, corporatiile sunt pesteri, scolile, spitalele, guvernele, toate sunt pesteri. Iar lumea nebuna e marea pestera. Doar ca ceea ce ma sperie si mai tare acum e faptul ca noi insine ne transformam in pesteri. Ne inchidem intre zidurile astea goale, in cavernele astea reci si nu mai vedem spre exterior, nu mai aspiram spre mai mult.
Daca m-ai fi intrebat acum 5 ani ce cred despre roboti, despre posibilitatea augumentarii creierului uman, despre inteligenta artificiala, etc, as fi raspuns clar "NU". Nici nu as fi vrut sa argumentez prea tare. Mi s-ar fi parut "anormal" pentru ca incarca tiparele prestabilite pana atunci. Acum am intors armele. Poate e si pentru ca am imbatranit. Poate e si pentru ca nu stiu cand au trecut 3 ani. Nu realizezi cand treci de 20. Nu realizezi cand treci de 18. Da, Cioran avea dreptate sa spuna la 20 de ani ca tot ce il intereseaza, pasioneaza, sperie si preocupa in acelasi timp e moartea. Devine tot mai adevarata acum, devine aproape, aproape un tipar...

luni, 12 martie 2018 la 12:43 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Pe noptiera.

Am tot mai des sentimentul ca singurile sclipiri de "Adevar", de "Eu Interior", de oricum ai vrea sa numesti ceea ce ne defineste ca indivizi, dincolo de colectivitate, ceea ce ne individualizeaza per se, se pierde undeva in adolescenta. Spre sfarsit, cel mai probabil.
Ma tot intorc asupra momentelor acelora. Binenteles, nu fiecare le percepe la fel. Dar imi amintesc ca traiam cu impresia unui timp ce nu avea sa ajunga niciodata la un punct final, cu impresia ca o sa tina la nesfarsit. In biblioteca aceea mare, pe drumul spre casa, in toate visele proiectate. Ai zice ca traiam mai putin, dar tind sa cred ca traiam mai mult. Faptul ca acum exist ca fiinta recunoscuta in lumea nebuna nu inseamna ca traiesc mai pe deplin. E un automatism, ceva ce se intampla la nesfarsit, iar acum tot vreau sa vad punctul finit, tot urmaresc cum urmareau vanatorii de zmeie, timpul...
Aproape 23 din 23 am simtit nevoia de control deplin. Din perioada constienta sau macar de care imi aduc aminte, probabil au existat maxim 6 luni in care am slabit stransorile. In care m-am lasat purtata de vant. In care am trait, dar intr-un alt fel. Nu mai pot face asta acum. Ce-i drept, mereu am urmarit sentimentul acela fugar, dar pur tocmai prin efemeritatea lui, sentimentul acela pasional. Pasiunea in sine, focul. Dar focul arde etape si am ajuns sa vad ca la un moment dat, cand nu mai are ce sa arda, se stinge. Si noi suntem combustibili. Nu stiu cum si de ce, dar ajungem sa ne epuizam. Si ne epuizam atat de repede...
Pe de alta parte, insa, mereu am fost organizata in ceea ce priveste cunoasterea. In ceea ce priveste numarul de carti citite, ideile dobandite, lucrurile noi invatate sau cunostintele sedimentate. Aveam carnetele in care intocmisem liste si aveam si termene limita. Asta era prioritatea.
Acum, prioritatea e sa exist. Prioritatea e sa respect standardele impuse de lumea nebuna. Da, mi-am creat iar un sistem, dar e mult mai greu de urmarit. Acum cartile vin la urma. Exista bucatarii, bai, drumuri aglomerate, oameni ce vor sa afle lucruri, pisici, haine, lenjerii, o gramada de lucruri materiale. Si nu stiu cum, dar au ajuns sa primeze.  Cartea ramane uitata pe noptiera. E fericita cand o ridic si o tin in aer pentru 30 minute, cel mult.

la 12:34 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Ia si fii ideea.

Ma simt atat de falsa, atat de lipsita de substanta proprie, atat de dornica de a atinge ceea ce altii au atins. Ai spune ca e inspiratie, dar de ce apare tot mai des atunci cand citesc opera altcuiva? Poate e, de fapt, un fel de invidie. Poate e din nou dorinta ascunsa de drama. Nu stiu . Ma simt tot mai departe de adolescenta, ma simt tot mai departe de eul acela razvratit si idealist. Si nu vreau sa-l parasesc si nu cred ca e bine sa-l parasesc. Tot ce scriam, oarecum fara sa stiu, pe atunci, despre lumea nebuna, despre uniformizare, despre cum lumea nebuna te inghite si iti fura tot, inclusiv eul tau cel mai adanc. Ei bine, se dovedeste a fi adevarat. Nu ai cum sa fii TU in lumea nebuna. Si tind tot mai mult sa cred ca "eul adevarat" e "eul adolescentin". Am citit atatea carti, doamne, aveam lista cu toate cartile citite si trebuia sa trec una la sfarsit de fiecare saptamana. Era un crez, era un pact cu mine insami. Citeam si simteam si zburam si adaugam iluzii si intaream ideea impotriva regimului. Intelegeam tot mai mult din idee, intrevedeam tot mai mult din regim. Luptam si era fantastic, era plin de vise, era plin de monstri, de temeri, de dragoste, de nevoie, de tot ce aveam si nu aveam. Era...
Brusc, nu am mai citit. Brusc am inceput sa ingrop putin cate putin Eul. Si asta e partea cea mai dureroasa. Lumea nebuna stie cum sa te farmece, stie cum sa te faca sa uiti, cum sa te indulceasca, cum sa te atraga. Zburam departe, ma afundam in regim si nici nu realizam. Micile crize de plans fara un motiv pertinet exprimat? Da, probabil ca sunt si ele efuziuni alea dorintei de a nu pleca. Strigate ale Eului. Nevoia de a fi, nevoia de intoarcere.
Dar nimeni nu mai gandeste ideologic acum. Rar o mai fac, inclusiv adolescentii. Gonim spre lume si spre a fi parte din ea. Pana nu vom mai fi. Uitam sa mai constientizam pana si moartea si nici nu ne mai este atat de frica. E trist ca nu ne mai este frica.
Trebuie sa recitesc. Stiu ca mi-e imposibil sa reimbrac acel Eu, dar nu vreau sa-l ingrop de tot. M-as dezonora. Daca as sti ce e onoarea.
Ei iti spun ca gresesti, ei iti spun ca stiu mai bine prin prima experientei, a varstei, prin prima faptului ca Eul lor e ingropat de ani buni. Nu gresesti, nu gresesti daca inca crezi in tine. Nu gresesti daca inca vrei mai mult. Nu gresesti daca ceea ce pentru ei e centrul universului pentru tine e doar un mijloc de a-ti intretine ideea in regim. Lumea nebuna te obliga sa muncesti neintrerupt daca vrei sa-ti cresti ideile in ea. Cresti e mult spus, de fapt. Macar sa le mentii pe linia de plutire. E atat de practica, incat iti fura tot ce ai: timp, putere, sanatate, energie, viata putin cate putin.
Nu te vei mai intoarce niciodata pe deplin la acel Eu si cred ca ai constientizat asta de ceva timp. Dar macar, poate macar, nu il vei lasa niciodata sa plece de tot. Ia si reciteste toata biblioteca pe care ai luat-o la rand. Atat si mai mult. Pentru a putea sa gandesti din nou. Pentru a putea sa exprimi si sa fii mai mult din nou. Pentru a nu ii lasa sa-ti fure elanul. Ia si fii ideea.

luni, 1 ianuarie 2018 la 02:49 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

Discutie intre noi.

- Nu stiu despre tine, dar mie mi-e dor. Si mi-e dor acum. Mi-e dor mai mereu, dar parca acum mi-e mai dor si drag ca niciodata.
- Eu am ramas aici. Am ramas prinsa intre paginile multor carti, am ramas visand, am ramas cu un S. ce nu avea sa se materializeze niciodata, am ramas in afara lumii asteia nebune.
- Si m-ai lasat pe mine sa infrunt tot. Toata lumea asta nebuna. Nu m-ai pregatit nicicum. Cartile alea nu m-au ajutat, visele am putut doar sa le spulber si m-am incatusat. M-ai lasat pe mine sa ma uniformizez, iar tu te-ai inchis in anii tai. Ai pus stop, ai oprit timpul si nu va mai merge niciodata inapoi sau inainte.
- E trist si pentru mine. E un continuu din nu care nu voi mai scapa. E doar preludiul. E un preludiu ce nu are sa se mai opreasca. Nu voi atinge niciodata paroxismul, eu. Tu, insa, tu l-ai atins de cateva ori. Indiferent de restul.
- Uneori ma intreb daca nu e mai placuta asteptarea, visarea, decat realitatea in sine.
- Ai sa-mi spui ca ti-e dor de diminetile de sambata in care te trezeai cu un chef nbun de a scrie. Dar aeai un chef nebun de-a scrie fiindca te durea, fiindca voiaia sa scapi cumva de tot. Nu fiindca ti-era bine. Acum esti mai bine.
- Mi-e teama ca ma stric. Mi-e teama ca am ramas papusa pe care inca o dirijezi din urma. Doar ca timpul se intinde tot mai mult si controlul tau tot mai putin. Ma lasi sa ruginesc pe alocuri. Prin interior, prin exterior. Sa ma pierd si apoi intr-o zi sa nu mai fim.
- Eu voi fi mereu. In ceea ce ai scris. Tu, da, e posibil sa dispari. Si nu e nicio consolare asta, dar nu am vrut niciodata sa consolez. Un lucru trebuie sa te fi invatat, insa, lumea nebuna. Si acela e ca nu se va spulbera in urma tu. Nu o sa se intinda hauri dupa ce nu ai sa mai fii, nu o sa cada muntii, nu o sa se sparga nici macar un pahar. Vor ramane nemiscate, pentru altii. Doar ca, tu, tu nu vei mai fi.
- E ciudat ca de data asta nu imi vine sa ma revolt. Ca de data asta parca sunt tot mai aproape de acceptare, parca ma calmez tot mai mult. Nu stiu ce as putea sa mai gasesc in mine. Si ma doare.
- Va durea mereu. Eu voi mai fi aici, o vreme.

sâmbătă, 28 octombrie 2017 la 03:16 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare

de azi, de ieri.

E ciudat sa mai scrii acum. Si e trist sa spun ca e ciudat sa mai scriu. Cand inainte era ciudat sa nu o fac.
22 ani. Si Cioran. Si conexiuni tot mai putine fiindca citesc tot mai putin. Si fiindca oportunitatile nu se mai deschid ca pe vremuri si e nevoie de mult mai multa munca. Fiindca nu mai exista "no strings attached" si fiindca nu mai e libertate. Nu mai e campul Sibiului si berea de dimineata. Si visele si alergatura in miez de noapte. Apa rece de pe ochi de dimineata. A si stii ce mai e ciudat? E ciudat ca te gandesti doar la partea buna si ca iei in considerare doar asta, dar uiti de noptile in aceeasi camera cu ai tai. Uiti ca nu puteai vorbi la telefon noaptea si ca ai fost singura mai toata viata. Si parca si de asta ti-e dor caci ti-ai cultivat masochismul aproape la fel de bine cum ti-ai cultivat egoismul,
Oh si, doamne, ce asteptari ti-ai setat. Si vrei zi de zi tot mai mult. Si nu ai sa primesti. Si nici nu ai sa te mai intorci pe drumuri de munte cu bocanci si geaca de piele. Ce naiba e cu viata asta? Ce naiba e cu viata? De ce e si cum? O dai naibii si cand te gandesti la mamaia si cum a murit. Cum nu mai vorbesti cu tata zi de zi. Cum te-ai rupt ca doar asa stii tu. Cum o sa fie un moment in viata cand va trebui sa te rupi si de ce ai acum. Si ce ai sa faci atunci? Ai sa te trezesti ca esti batrana, mult mai batrana decat esti acum si ca e mai putin drum inainte decat inapoi. Ca nu a fost niciodata.Si te intorci la inceputuri. Ah, te intorci pe pod!  Si apoi visul s-a terminat. Cosmarul. Tot. Tu, mai ales tu.
Lumea asta nu-i facuta s-o intelegi, nu-i facuta sa te inteleaga.

Stii ca inca mai am asta in mine. Toata treaba asta cu scrisul. Inca as mai putea scrie. Mai am si de unde. Dar, stii tu, momentele astea par atat de departe si parca numai e nimic in fata. E trista clipa in care nu prea mai ai spre ce sa privesti in viitor si alegi sa traiesti in trecut. Macar ai amintiri. Si doar 22 ani. Doar...Hah. Aproape ti-a trecut viata cu un singur clipit. Toate noptile nebune, tarzii, toate visele, toate zilele, toate cartile si drumurile lungi. Iti dai seama ca au trecut mai bine de 4 ani de cand nu te mai trezesti la 6 sa prinzi microbuzul spre scoala? De cand nu mai bei moccacino de la aparat dimineata? De cand totul s-a schimbat? Cresti alti ani aici. Si alte amintiri. Dar pan cand?

sâmbătă, 18 martie 2017 la 12:54 , 0 Comments | Linkuri de întoarcere către această postare