Ar fi putut sa fie...M.

De ce am mereu tendinta sa te ucid, nu ma intreba. Dar am avut-o si acum. Erai bolnav...nu stiu ce aveai, dar stiam ca ai sa mori. Si mi-am dat seama ca te ignorasem complet, ca gresisem. I-am spus lui tata sa ma aduca la tine, la spital a doua zi. Voiam sa te vad nu stiu de ce. Si tata a spus ca ma duce, dar nu m-a mai dus.
Te-am regasit intr-un cadru in care ne-am mai vazut, in care poate odata ne-am sustinut reciproc si am plecat cu tine si cu inca cineva de acolo. Nu stiu despre ce vorbeam, cred ca era un crampei dintr-un alt trecut. Am ajuns in alt loc, mi-ai oferit bratul tau. Alunecam. Nu stiu cum s-a intamplat, dar mi-ai zambit si m-ai sarutat la colt de gura. Ochii mi-au ras si te-am sarutat eu pe tine. Si ne-am regasit amandoi. M-am regasit in tine. Sarutul acela...parca a fost primul adevarat. Si a fost urmata de inca vreo doua, mai scurte. Radeam ca doi copii. Ea a disparut. Ne-am luat de mana apoi si ne-am continuat drumul. O parte din mine ne vedea din spate. Si zambea. Eram draguti. Apoi am ajuns pe o banca in fata casei bunicii. Stateai langa mine, ma tineai de mana si ma mangaiai. Zambeam necontenit. M-ai intrebat de cat ori vin. Ti-am spus ca zilnic. Si in weekend, pentru tine. Ai spus ca ai sa ma suni. Voiam deja sa-ti "Stabilesc" programul de sunat. Realitatea intervenea, usor, usor. Erai fericit parca. Nu-mi mai aduc aminte daca ne-am mai sarutat odata. Dar eram fericita sa te am. As fi fericita sa te am...

62.

" Nu ti-am mai scris de mult. Nu ma intreba de ce. Mereu simt nevoia, dar uneori nu reusesc sa-mi dau seama ce vreau sa-ti spun sau daca vreau sa-ti spun ceva. E atat de straniu sa fiu departe de tine, sa nu pot sa te privesc noaptea, sa nu te aud, sa nu-mi vorbesti. Nu stiu ce sa fac de una singura in apartamentul asta. Nu e locul meu aici, nu e ...casa mea. Si casa mea e in cabana unde esti tu, acum. Nu ma pot obisnui cu viata asta desi am trait-o o perioada indelungata si inainte. Dar ceva s-a schimbat. Te astept si stiu ca nu vei mai veni. Ca s-a sfarsit si nu mai am la ce sa sper. Si totusi incerc sa ma adaptez, sa traiesc cumva, pentru ceva...pentru nimic. Dar poti trai si pentru nimic, nu? Tu pentru ce mai traiesti? Iarta-ma, nu trebuia sa te intreb asta. Si oricum tu traiesti pentru a trai. Eu nu iubesc sa traiesc, am iubit o perioada, dar acum nu. Nu mai. Am fost sa-mi fac analizele saptamana trecuta. Nu stiu de ce, nu mi-e teama, dar a fost prima oara cand am facut-o din proprie initiativa. A fost straniu sa intru in spital. Nu am fost foarte des cu tine, dar am...dat de el. De doctorul acela care m-a tratat atunci. Se pare ca m-a tratat de tot. M-a recunoscut, normal, dar nu a mai fost la fel. Nimic nu mai e niciodata la fel dupa ce se intervine asupra lui. Nici macar el sau sentimentele mele, ale lui. Nu mi-a prea zambit, nu a pomenit nimic despre ce a fost, m-a intrebat de tine, dar nu a parut sa-i pese, nici nu avea de ce. Sunt sigura, totusi, ca stia de ce sunt acolo. Si nu era trist. Nu intelegeam de ce. Nu ii mai pasa nici de mine. Si apoi am inteles. A aparut ea. Si pe ea o cunosteam, nu eram prietene, dar a fost ciudat. Mereu am desconsiderat-o...obisnuiesc sa desconsider lumea cand cea pe care ar trebui sa o analizez mai bine sunt eu. Arata bine, era mai frumoasa decat atunci cand am cunoscut-o eu si era...indragostita de el. Ironic, nu? Mda...ea a crezut ca noi suntem prieteni buni. Nu eram. Am fost odata, o perioada scurta, dar s-a terminat, demult, cand ei nu se cunosteau si nici noi doua nu ne stiam. Aveam o alta poveste, intr-un alt cadru si un alt timp. I-am zambit, am intrebat-o ce mai face, a procedat si ea la fel. El nu i-a spus de ce sunt acolo. Nu stiu daca m-ar fi deranjat daca ii spunea, dar totusi... Ma simt pierduta, aruncata intr-o mare de oameni: cei mai multi necunoscuti, unii cunoscuti...odata. Nu stiu cum sa ma comport fata de ei.
Sunt singura in apartamentul acesta imens. Nu-mi plac spatiile mari...complex din copilarie. Ma ghemuiesc in fiecare seara in fotoliu, langa calorifer si ma uit la seriale, mancand seminte, sau pur si simplu privesc in gol. Cel mai adesea ...doar privesc in gol. M-am gandit sa ma duc la ai mei, dar nu as sti ce sa le spun. M-am rupt prea puternic de ei si de tot ce era acolo. Si mi-e teama. Nu am fost niciodata mai singura de atat. Invat si citesc, mult. Dar nu gasesc un sens, de fapt nici nu caut. Acumulez informatie fara sa o distribui intr-un fel sau in altul. Ce se intampla cu mine?
Ieri m-am intors la clinica. Mi-am luat o slujba. Fac ceea ce am vrut mereu sa fac, dar nu am nicio satisfactie. Nu am vrut ca plicul sa-mi fie trimis acasa, mi s-a parut ca seamana prea mult cu o scena dintr-un film. Si poate ca mai voiam sa-l vad odata. M-am dus direct la el in cabinet, dar nu era acolo. Am gasit-o pe ea. Plangea. Nu am stiu ce sa fac. Am vrut sa plec inainte sa ma vada, nu voiam sa ma bag in asta, nu voiam sa-mi pese. Am facut odata greseala asta si a ruinat totul. Dar m-a vazut.
- Tu, il stii destul de bine pe ... el, nu? Adica sunteti prieteni buni, nu?
- Uite, noi. Noi nu... Mda.
Nu stiu de ce am spus asta. As fi putut spune nu si as fi putut pleca.
- Atunci spune-mi...e ok? Acolo?
- Nu, nu am de unde sa stiu. Da, cred ca da. Nu vreau sa fiu in rolul asta.
- A. Pentru ca am impresia ca nu e.
- E. Cred. Trebuie sa plec.
Si m-am fastacit din nou.
- Vreau sa te intreb si eu ceva: atunci...cand mi-ai spus ca eu sunt, ai vorbit serios? De ce ai spus asta?
- Da. Te-ar fi putut iubi. De fapt cred ca te-a iubit avand in vedere ca nu ti-a spus.
- Ok, mersi.
- Nu-ti iei plicul?
- A ba da, multumesc. Pa!
- Pa.
M-am intors acasa, m-am cuibarit in fotoliu, am stat ceva vreme cu ochii inchisi, incercand sa-mi pun ordine in ganduri si apoi m-am hotarat sa-l caut. Trebuie sa intru din nou in cercul asta vicios. Ca sa mai traiesc, putin. Am lasat plicul gol, rupt pe calorifer si hartiile pe pat.
Te iubesc, iubi."

Si?

Vrei sa stai? Sa nu fii nevoit sa te mai intrebi...
Vreodata!?
De ce ai plecat atunci si te-ai intors astazi,
De ce lumea ti-e atat de impotriva,
Unde-ai gresit.
Sa cazi si sa te opresti in propria-ti neliniste,
Lumina mea are sa-ti fie pumnal in fiecare vis,
Ai sa mori.
Si te vei trezi, zambind, cu chipul lui,
Dar lumea nu te va mai recunoaste, caci tu,
Ti-ai revenit prea tarziu.
Asa ca opreste-te acum si ascunde-ti teama,
Distruge un zid si apoi inca unul,
Pana ai sa ajungi la mine.
Nicicand sa nu-ti intrebi nelinistea: De ce?
Fiindca-ti va raspunde si-ti vei pierde calea,
Taci?
Mai bine asa, sa nu spui niciun cuvant cand orice-ai spune,
Iti va alimenta durerea, iar lumea ta se va frange.
Pleci?
Te vei intoarce, caci te invarti in plasa propriilor tale rele,
De parca cele bune ar fi existat vreodata si stai si...
Te intrebi?
Ai ajuns din nou acolo, nu stii iar pe unde sa te duci,
Ca sa ajungi, intr-un tren...sau un automobil ce circula,
Cu suflete, prin vise.
Ai sa ma astepti?
Te vei poticni atunci cand iti voi spune: stai!
Doar ca nu ai sa-ti amintesti cine sunt.
Cine esti?
Si pleci, si taci, si nu intrebi nimic,
Ramai la fel, cu indoiala in suflet, cu nelinistea ta adanca,
Si suferi, si ti-e teama, si ei te calca in picioare,
Dar ai sa ramai asa, caci speri,
Si pana acum, nicio iubire,
Nu a fost suficient de puternica incat...
Sa te faca sa traiesti.

ora de desen.

Sfarsindu-se rastimpul celor sapte ani de cand preafrumosul print in turn fu inchis, o fata din popor, o fata simpla veni inspre a lui salvare. Dar timpul chiar si trecut fiind, groaznica regina il silui sa devina cel de-al 7-lea sot al ei.
Ziua nuntii fu sorocita pe 7 a lunii iulie din anul acela ce tot in sapte se termina.
Auzindu-se larma mare si clopotele din turn trase atat de tare incat printul ramase de-o ureche surde, tanara fecioara isi lua rochia cea mai buna si mai frumoasa, facuta dintr-un sac de rafie lasat mostenire de bunica sa la moarte.
Si imbracata fiind ea asa, gatita, lua calea spre turnul in care alesul inimii i-era inchis. Dar drumul avea sa fie greu, printesa ce n-avea sa fie cazu de multe ori si isi zgarie astfel chipul si parul roscat si-l zburli.
Dupa sapte zile ajunse ea la scarile turnului unde falnica vrajitoare, vrajmasa sa o astepta.
Striga atunci copila :" Preamarite printe, am venit sa te salvez!". Iesi printul la balconul turnului in care era inchis, privi fecioara: ii analiza rochia, parul, dintii cam strambi si cel din fata crapat si zise:" Tu, fecioara, indrazneata esti a veni intru salvarea mea, dar iarta-ma caci mai bine 700 de ani in castel as sta inchis decat sa te sarut pe tine!".
Zambi atunci regina, preafrumoasa si preschimba fata intr-o printesa, dandu-i printului uratenia ei si inchizand-o pe ea in castel pentru 700 ani lungi si...frumosi.

not.

'Cause you're long gone and moved on. Si pentru ca asa e. Dar nu ma pot impaca cu situatia, cine ar putea sa o faca? Da...ar fi usor sa spun " from this moment on I'm changing the way I feel", dar a trecut mult timp...si nu mai stiu cum. Nu-mi mai aduc aminte cum am trecut peste data trecuta, cum am ajuns atunci de gheata, cum am reusit sa ranesc. Vreau sa te ranesc! Cat de ironic, dar vreau sa trec peste. Si nu pot sa vad ca nu esti asa cum "ar fi trebuit". Pentru ca eu nu mai sunt nicicum. Eu nu mai stiu ce sa spun, cui sa-i spun si cand. Si lucrurile se strica. Nimic nu se mai potriveste, fiecare piesa are un colt indoit. Eu ma simt rupta, uneori. Tu nu? Nu, pentru ca tu ai trecut demult peste... Nu-ti cer nimic pentru ca nu ai cum sa intelegi, dar uneori timpul pare sa se desfasoare intr-o singura zi, ziua de dupa. Ziua ce a trecut. Ziua in care pe tine deja te-am pierdut. Pentru ca nu am stiut sa spun atunci, pentru ca nu am stiut sa fac ceva atunci. E frig. Si ma ascund. Dar prefer sa fie frig, pentru ca mi-e mai usor sa ma izolez asa decat daca ar veni primavara. Astept primavara si mi-e atat de frica de ea. Pentru ca stiu ca voi intra in starea aceea de zbor spre nicaieri si spre nimeni. Si pana la vara mai e mult. Mai e pana sa-mi fie arse aripile si sa invii pentru a muri din nou in toamna. Uneori, cred ca eu traiesc doar vara. Si doar pentru cateva saptamani. Ah...si am sa fac 17 ani. Nu stiu cum a mai trecut timpul, nu stiu cum de nu m-am schimbat. Sunt clipe in care ma simt la fel cum eram si acum 3 ani. Asa cum eram si in primul an fara mine. Un prag? O opreliste? Nu stiu sa-ti spun, dar nimic nu mai ajuta. M-am abandonat si m-am "dedicat". Cui? Tie? Nu, pentru ca pe tine nu am avut timp sa te ranesc. Pe el da. Dar a fost razbunare. Si a fost o razbunare pe care nu am putut sa o savurez pentru ca trecuse prea mult timp, ranile mele nu mai erau deschise, desi necusute. Infectia se raspandise peste tot, dar nu avea sa ma ucida. Nu m-a ucis pana acum. Si nu vreau sa privesc timpul cum trece fara sa fac nimic. Desi stiu care e cauza. Si am ales. Am facut-o de mult. Pentru ca pana la urma... nu pot sa-i dezamagesc. Nu sunt atat de egoista. Si de aceea mi-e si mai teama. Nu va fi usor. Nu va fi asa cum mi-am imaginat mereu. Va trebui sa infrunt singura lucrurile. Si sa imi cladesc "visul". Nu stiu daca am sa pot, dar eu incerc. Asta trebuie sa fac. Poate ca-mi impun, dar crede-ma ca e mai bine. Nu o sa pot niciodata sa ma schimb. Nu voi renunta la modul in care simt. Asta sunt. Dar ma voi inabusi. Pentru ca sunt si alte lucruri mai importante. Nu pot, in momentul acesta nu pot fiindca tu nu vrei. As vrea o lume doar a mea, dar nici aceea nu ma mai satiface. Nici visele nocturne, nici cele cu ochii deschisi. Am invatat sa iubesc cu tine, dar m-ai invatat gresit. Tu cu ce ai ramas de la mine? Cu o amintire insignifianta? Cu imaginea parului lung si a betiei? Nu m-ai cunoscut. Fiindca in preajma lor ma schimb mereu. O sa-mi treaca, intr-o zi.

61.

De fapt, nu pot sa continui fara tine. Nu pot merge mai departe fara ca macar sa-ti scriu. Am plecat. De acum toata "viata noastra" va fi doar un lung sir de scrisori. Am sa-ti scriu, iubi, am sa-ti scriu pentru ca am nevoie sa ma eliberez. Si fiecare scrisoare va fi datata clar si iti va fi adresata doar tie, pentru ca doar tu vei putea intelege.
o zi din iarna
draga iubi,

Lumea pare uneori sa se invarteasca in jurul meu. Adesea ma simt ca un punct central, dar care nu este mereu "venerat". Azi lumea mea s-a rupt in doua si treptat si eu ma dezintegrez. Ceea ce s-a intamplat azi m-a facut sa continui discutiile cu tine. Ma izolez, nu stiu cum sa ma comport, nu stiu cum sa fac ca sa schimb ceva, in mine. Caut neincetat acea scapare, acel ceva care sa-mi spuna "da" sau uneori " si eu". Si nu se intampla. Nu e o minune ceea ce caut, ci o intamplare. Ceva care sa fie legat de mine, dar nu initiat de mine, ceva care sa vina din partea lui. Nu am sa-ti spun despre el prea multe, nu fiindca ai deveni gelos, ci pentru ca nici tu, cum nici eu, nu poti sa-l intelegi. Pentru cateva clipe m-am simtit bine, am crezut ca totul e in regula, ca va fi si mai bine. Dar eu nu sunt asa. Si nici nu as putea fi asa, nu am cand si cum. Poate ca sunt altfel...usor diferita, dar asta nu inseamna ca mi-e mai bine. Uneori, mi-as dori sa fiu comuna... pentru ca asta ar insemna sa fiu si fericita, nu? Si stii prea bine ca fericirea e unicul meu ideal, doar ca din pacate nu vad fericirea decat ca o implinire prin iubire. Si iubirea aceea intarzie sa apara...sau mai mult, sa se materializeze. Nu te invinovatesc, iubi. E doar vina mea, tu ai fost singurul care ai putut sa ma vezi asa cum sunt si sa ma implinesti. Pentru putin, dar ai facut-o. Spune-i si lui cum, poate te va asculta. As vrea sa-mi iau avant dar tot mai des ma simt trasa in jos. Si parca-mi cade pana si lumea peste cap. Intr-o zi nu o sa pot sa merg mai departe. Eu o sa mai incerc. Am avut 3 zile in toata vacanta in care am fost aproape de fericire. Si a fost o stare atat de placuta, usor atinsa de surescitare, dar s-a terminat. Si fiecare lucru ce ma mai scoate din gri e legat de el. Imi pare rau ca-ti spun astea, iubi, dar nu am cui altcuiva sa-i spun.

60. Adio.

E ultima zi. Ultima zi in care ma mai mint, in care-l mai mint pe iubi. Asta nu mai poate continua. Nu pot sa intretin la nesfarsit o minciuna doar pentru ca-l...iubesc. Totul a devenit o mare iluzie. Uneori, simt ca iubi nici macar nu exista cu adevarat. Ca nu e decat o proiectie. Asa ca astazi iti spun "adio", desi suna cam emfatic. Nu o sa-mi fie dor de tine, pentru ca m-am hotarat sa intru intr-o alta lume. Sper sa nu mai am nevoie sa te regasesc vreodata, pentru ca stiu ca acum nu mai pot continua. Vei muri? Nu, nu vei muri, doar vei ramane blocat intr-un univers in care eu nu voi mai fi. Nu cred ca e atat de trist. Ce-am fost eu pentru tine mai mult decat o proiectie, mai mult decat o masca a celei pe care ai iubit-o cu adevarat si pentru care vrei sa mori?! De ce m-ai ales tocmai pe mine? Dar nu, nu regret. Sau nu totalmente. Cat te-am iubit fara sa stiu ca tu nu o faci, am fost extrem de fericita. Dupa...am trait intr-un fel de vis ce alterna intre frumos si cosmar. Si a fost mai mult cosmar, imi pare rau. Te iubesc, te voi iubi mereu pentru ca ai fost aici in clipele cele mai groaznice, in momentele in care eram singura, dar singura de tot. Tu m-ai facut sa-mi recapat prietenii si sa invat sa judec altfel, tu m-ai determinat sa caut sa iubesc...pe altcineva. Te iubesc, iubi. Adio.