BE YOURSELF ALL THE WAY

Elanul nu dureaza niciodata mult. Toate lucrurile ajung la un moment dat sa ne plictiseasca. Natura noastra este miscarea, da. Suntem facuti pentru a ne misca dintr-un loc in altul si pentru a schimba totul. De la oameni pana la spatiu. Stim ca timpul e singurul asupra caruia nu avem nicio influenta. Nu ne mai credem zei, fiindca am uitat ce sunt aceia. Au uitat cei de dinaintea noastra, iar la noi a mai ajuns doar cuvantul, o simpla forma fara fond. Devenim tot mai superficiali, stim tot mai putin. Avem momente in care ne hotaram sa invatam totul, avem o sete nebuna de cunoastere si apoi ne oprim. Caci am obosit, ne-am plictisit, a fost prea mult. Nu avem suficienta energie, nu stim cum sa ne-o canalizam. Daca intr-o zi citesti continuu, scrii, afli, inveti, a doua zi poti sa nu faci nimic. Si ai pierdut o zi. Dar ne schimbam principiile de la o zi la alta. Ne mintim, ne spunem ca va fi bine oricum. Si ne multumim cu tot mai putin. Lucram in propriul nostru detriment. Nu avem parte ...

Locurile nu ma inseamna nimic atunci cand nu mai exista oamenii. Locurile fara oameni sunt goale, la fel ca sufletul. Nimic nu mai e la fel a doua oara, chiar daca crezi ca nimic nu s-a schimbat. Ceva s-a schimbat. Eu si lacul. O seara in care nu mai conteaza altceva, in care timpul e suspendat. Si lacul imi ia toata negura de pe suflet. Ma curata, ma linisteste. E prea frig pentru o baie in lac, dar nu e prea tarziu pentru caini sa latre. Ei latra mereu. La fel ca oamenii. Nu tacem niciodata. Azi tac si las cainii sa-si spuna oful. Il preiau si pe al meu. Lacul nu vorbeste. Lacul e calm si liber. Doar oamenii il marginesc prin baraje, caci ei, limitati fiind nu concep ca restul lucrurilor sa nu aiba granite. Si sunt constienti ca e in puterea lor sa le impuna. Unii lasa cainii liberi. Si ei ne vorbesc mereu despre libertatea lor si despre cum noi suntem lipsite de ea. Ne aduc aminte ca gresim, dar nu stim sa-i ascultam. Nu mai putem sta nici macar sa privim luna cum apare de dupa br...

Cum e sa fii ultimul om? Cum e sa fii ultimul care ramane, singurul stalp de pe un front unde au fost multi inainte. Ce simti atunci cand toti din jurul tau au cazut deja? Cand ai certitudinea ca vei cadea si tu? Cum e sa nu mai ai pe nimeni? Sa ramai singur cu adevarat, chiar daca alti oameni exista?! Stii ca fiecare trece peste moartea altuia. Nu trece peste moartea sa. Ai trecut peste fiecare moarte, dar, acum, tot ce ti-a mai ramas de facut e sa o astepti pe a ta. Ce faci pana atunci? Ce sentimente mai ai, cui mai apartii, ce loc te mai cuprinde? Unde te duci? Mai traiesti? Sau ai murit, putin cate putin, cu fiecare stalp cazut? Ai pierdut atatia oameni si nu te-ai oprit. Ai puterea de a trece peste fiecare, de a te dezbara de lucrurile minore. Ai facut din moarte un lucru simplu. E chiar asa simplu sa mori? Stii ca s-au dus, stii ca nu mai ai pe cine sa chemi pentru a umple golurile? Ai imbatranit prin simplul fapt ca nu mai esti cu nimeni. Lipsa oamenilor te lasa mort in viata, i...

De ce acceptam sa traim in conventia aceasta care se numeste "timp"? De ce nu ne revoltam? De ce noi nu mai stim cum sa spunem "nu"? Si daca spunem nu, pana la urma, ce rezolvam? Cum sa traiesti in afara timpului? Cum sa-l ignori? Ar fi o limita in minus, dar ce am fi fara limita aceasta? Ne-ar fi chiar asa de greu? Cred ca, de fapt, am simti ca traim ceva mai mult. Si asta e tot ce ar trebui sa ne dorim, nu? Sa stam cat mai departe de punctul final. De ce sa ne obsedeze ideea unui sfarsit inca de acum? Cand au trecut acesti ani? Cand am ajuns aici? Si ce repede voi pleca... Spun ca vreau sa plec pentru ca vreau libertate, pentru ca vreau schimbare, pentru ca vreau viata. Fiindca acum stau. Ma cufund in amintire. Si traiesc din ea. Incerc sa o imping deoparte si mi-e destul de greu. Mi s-au terminat resorturile, nu mai am oameni langa mine. Si nu, nu-mi pasa de lucrurile exterioare, superficiale. Nu pot sa rad la orice, nu mai pot, nu acum. Nu pot sa fiu cea care e...

La paisprezece ani voiam o zi doar a mea. La paisprezece ani am avut acea zi. Aproape patru ani mai tarziu nu stiu daca o mai vreau. Cumva, in cvasi patru ani am ajuns sa nu-mi mai pese de o zi. Am ajuns in stadiul in care o zi e nimic pe langa o vara. Nici macar nu simt nostalgia anilor trecuti. Nici macar nu ma uit in urma. Ce rost are? Cum eram la paisprezece ani? Eram altfel. Asta e clar. Cred ca scriam cate ceva si pe atunci. Ultimul an de generala. Cel mai frumos an. E un an de care ma simt intr-un fel legata. Cincisprezece oameni. Paisprezece plus unu. Stabilitate. Stiam ce vreau, stiam cum stau lucrurile, totul era usor de inteles. Si apoi, dupa paisprezece a venit foarte usor cincisprezece. Si nu am mai avut acea zi asa ca am plans. Totul se schimbase. Eram altundeva. Eram singura, eram pierduta. Trecuse prea mult. Si totusi am trait asa un an. Dar atunci imi permiteam sa plang. Acum stiu ca nu mai am voie. Doar ca plangeam prea mult. Mi-au secat lacrimile atunci. Si de la c...

Numai noi nu vedem cat de mult ne amagim. Cat de gresit suntem facuti. Cate minciuni spunem si cat de putin ne pasa. Cati dintre voi mai au constiinta? Cati dintre noi? Cati mai simt ceva atunci cand li se spune ca au gresit? Cati isi indreapta greseala? La granita dintre trecut si o reminescenta care se chinuie sa raman vie nu stii ce sa faci. Sa treci peste si sa inchizi tot, sa ignori sau sa incerci sa repari. Realizezi ca ai trecut peste tocmai atunci cand ceea ce iti doreai o data se implineste. Si ironic, nu mai ai nevoie de acel lucru. Atunci te simti gol. Atunci ai certitudinea ca pierzi in timp. Ca nimic nu ramane, nici macar sentimentele tale. Nu poti sa te agati de cineva la nesfarsit. Nu mai stiu despre cine, despre ce sau cum sa scriu. Cred ca mai degraba nu vreau sa scriu. Nu vreau fiindca mi-e teama ca voi scrie prost si fals. Am citit prea mult despre falsitate ca sa mai fac vreo afirmatie. Mi-e teama ca va fi neadevarata. Si sunt din nou intr-o goana nestiuta spre c...

Mi-e teama de monotonie. Dar mai mult decat de monotonie mi-e teama de sentimental care ma va cuprinde atunci cand voi intra cu adevarat in rutina. De senzatia ca am pierdut. De sentimentul de lipsa. Cand nu voi mai avea nimic viu care sa ma mentina in viata voi incepe sa ma alimentez din amintiri. Din cei ce au fost. Si voi crea noi scenarii, voi analiza totul, voi scrie prost despre ce a fost, caci acum mi-ar fi imposibil sa mai scriu bine. Voi scrie minciuni, inflorituri. Doar ca sa ma simt mai bine. Dar ma voi simti, cu siguranta, mai rau. Nu am in ce sa ma cufund sufficient de mult incat sa nu gandesc deloc. Poate ca e sufficient cat sa nu simt, sa-mi reprim nevoia de a simti, dar nu si de a gandi. Gandesc chiar mai mult. Ma dedic lucrurilor pe care le fac acum, dar nu pot fi o simpla minte. Am nevoie de suflet. Oricat l-as alunga, la un moment dat stiu ca va incepe sa tipe. Am ramas iar singura. Si incep, din nou, sa imping lumea deoparte. Pentru ca am nevoie de singuratate sa fa...

Mi-e teama ca citind atat de mult nu voi mai sti sa scriu ... ca mine. Sa folosesc ideile mele, sentimentele mele. Nu vreau sa mai spun cuvinte mari, deja ma influenteaza ceea ce citesc. Mereu mi se intampla asa. Ma afund in lectura, ma afund in ceea ce am nevoie acum. Vreau sa invat. Vreau sa aflu multe. Am atat de mult de citit si atat de putin timp. O carte pe zi si tot imi pare prea putin. Nu am timp sa si extrag, sa scriu, sa retin. Nu mai am timp de oameni. Nu stiu cum sa-l impart, cum sa-mi fac ordine. Dar, cel putin asa, nu ma gandesc la mine. Avea dreptate Pascal. E tare bine asa. Am nevoie de o distractie continua, iar daca e constructiva cu atat mai bine. Trebuie sa aflu. Ce anume nu stiu exact. Cel putin muncesc pentru un anumit scop. Merg mai departe. Vreau sa trec de un prag si sa trec cu bine. Sa stiu ca a meritat. Vreau sa ii multumesc pe ceilalti pentru ...poate ultima oara. Apoi e timpul pentru mine. Sa fac ce vreau, cum vreau, sa ma descopar. Sa ma pierd, sa ma caut,...

Nu sunt un om absurd, nu inca. Mai am speranta. Daca e sau nu un lucru bun nu am aflat, deocamdata. Traiesc intr-un prezent, oricare si oricum ar fi el. Ma leg de niste lucruri, de niste idei. Caut cunostinte. Caut sa acced. Spre ce? Nu stiu exact. Vreau sa trec peste. Sa multumesc anumite persoane, sa ma multumesc pe mine. Vreau sa ma eliberez. Si simt ca pot face asta doar muncind. Libertatea trebuie sa aiba un pret. Doar ca mie-mi place sa muncesc. Mi-e teama sa nu ma epuizez prea repede. Imi pierd usor elanul. Si nu vreau sa fac asta. Ma ascund de trecut si de amintiri. Ma apropii de Don Juan. In sensul in care traiesc clipa pentru a o arde apoi. Nu pot trai un alt trecut. Si cred ca asta am facut cu vara mea...Ori am pitit-o foarte bine in suflet. Poate ca va veni sa ma cuprinda intr-o zi. Si atunci am sa inteleg altceva. Nu, mai bine nu. Refuz sa ma las cuprinsa de sentimente, de orice fel. Imi ocupa prea mult timp. Deja m-am abatut de la vechile idei. Incerc sa fiu practica. Spe...

Acum cand se termina si vacanta, acum cand si ultima zi e pe sfarsite, nu stiu daca as schimba ceva. Nici daca ma simt impacata sau nu. De ceva vreme plutesc intr-o stare de nestiinta, de confuzie acuta. Poate intr-o zi imi vor fi lamurite toate. Ma simt bine, cred. Toamna oricum ma distruge mereu. Mi-e frica de ea, e rece, e uscata, e preludiul mortii. Desi, eu, in iarna, invii mereu. Am urat mereu tranzitia, perioada de trecere de la o stare la alta, de la un lucru la altul, de la o etapa la alta. Orice fel de tranzitie. As prefera ca totul sa fie simplu. La fel cum, spun ei, de la iubire poti trece imediat la ura sa trec si de la vara la iarna. Nici macar de la copilarie la adolescenta nu treci imediat. Nu mai vreau intermediari, nu mai vreau oprelisti. Limitele ma impiedica sa merg mai departe, ma strang, ma ingheata. Am nevoie sa sar. Dar, azi, azi nu ma simt nicicum. Azi se termina ceva. Si se joaca intr-una in mintea mea cuvintele " Orice sfarsit e un nou inceput." Poa...

Cum iti dai seama ca un om nu are sens? Ca e ori distrus ori prea fericit si nu realizeaza? Privindu-l pur si simplu. Nu ai sa vezi nimic ciudat din prima zi, poate nici din a doua, sau dupa o saptamana. Dar intr-o zi, la un moment dat, nu foarte departe, va face ceva ciudat si necugetat. Iti va demonstra ca nu-i pasa de consecinte. Ca nu-i pasa de sine. Va rani sau se va rani. Un om distrus e un om mereu ranit, care nu constientizeaza ca ii poate distruge si pe altii. Un om distrus e un om egoist pana in maduva oaselor. In schimb, un om fericit care nu-si cunoaste fericirea, e un om stupid. Un om care, cel mai adesea, cauta un motiv sa sufere, care crede ca menirea lui e sa fie trist. Si isi strica astfel starea, caci fericirea e in el, acolo. Un astfel de om nu stie ce vrea, nu stie unde ii e locul, nu stie de cine sa se lege. Cauta ceva si atat. Un om inzestrat cu o astfel de fericire e un condamnat. Mai bine un distrus care isi cunoaste durerea si soarta. E bine sa stii. Indiferent...

Toate greselile. Toate incercarile. Toate dorintele refulate si scoase la iveala acum. Tot ce am facut si poate nu a fost bine. Tot ce a trebuit sa fac pentru a da afara. Pentru a-mi rasfrange durerea. M-am rupt, am aruncat, am fost ucisa si am ucis. Si nu am ajuns nicaieri. Ce fac acum? Daca-mi pasa si imi pasa cat de cat, e pentru ce va fi mai departe. Nu stiu ce e corect, nu am stiut niciodata. Stiu, in schimb, ce e nevoia. Stiu ce e minciuna. Stiu ce e uitarea. Dar nu stiu sa uit ceea ce am uitat si mi-a fost adus aminte. Nu mai am idee cum sa trec peste. Ar trebui sa mai plec. E singura solutie. Ingrop oamenii cu oameni. Si ma ingrop si pe mine. Mi-e tare dor sa fiu altfel. Uneori imi pare rau ca m-am aruncat in furtuna aceasta. Eram linistita inainte de asta. Dar cautam. Mereu am cautat. Si acum ma doare altceva. Si durerea aceasta nu e una surda si singura. E o durere puternica a carei cauza o cunosc. Si care poate fi alinata sau accentuata. Va si disparea intr-o zi. Dar pana at...

Am devenit tot ceea ce nu am crezut ca voi deveni vreodata. Acum e momentul in care incerc sa-mi dau seama ce a determinat aceasta schimbare. De fapt, toate aceste schimbari. Caci au fost repetate, s-au petrecut cumva in lant. Incetez sa arunc vina pe anumite persoane. Poate tot raul e in mine. Nu am fost influentata. A pornit din sufletul meu pe care nu-l mai pot nicicum intelege. Desi, nu stiu nici daca l-am inteles vreodata. Poarta un razboi impotriva mea, caci eu nu-l mai ascult, nu pot sa-i descifrez mesajele. Si ne nimicim reciproc. Astept sfarsitul si cred ca si el la fel. As vrea, cateodata, sa capitulez, dar am nevoie ca cineva sa-mi spuna cum. Am nevoie de oameni, caci singura nu pot face nimic. Nu pot construi cu o singura mana. Sunt impartita in doua, iar in mine e un camp de batalie unde mi-e teama sa privesc. Asa ca refuz. Nu ma uit in interiorul meu si actionez din instinct, asa cum imi dicteaza sortii. Cum imi spune castigatorul unei batalii. Dar mai tot timpul e rau. E...

Uneori simt ca tot ce se intampla nu are rost, ca se intampla doar pentru a fi ceva. Nu stiu de ce este si ce este exact. Nu stiu unde mi-e locul. Daca locul nostru e pe drum, daca tot ce trebuie sa facem pentru a fi este sa ne miscam, sa determinam lucrurile sa se intample. Ma uit la mine din afara si zambesc. Dar nu am idee de ce fac asta. Stim prea putine. Simt nevoia de mai mult. Chiar si atunci cand cunosc lucruri in plus fata de ceilalti, tot mai vreau. Nu suntem oare intr-o continua lupta pentru cunoastere? Clipa de clipa aflam ceva. Volens nolens? Unii tindem spre perfectiune, tindem spre ce nu exista si poate nici nu a existat vreodata. As vrea sa fiu primul om. Sa stiu eu totul. Vreau ca ceilalti sa invete dupa mine si nu eu dupa ei. Dar ce as sti in cazul acesta? Ce stie un om care nu are radacini, un om singur, ce stie un inceput? Ce ne spun inceputurile? Despre ce ne vorbesc si noi nu intelegem? Dar sfarsiturile? Cand se opreste totul? Pentru ce incercam sa schimbam lucrur...