BE YOURSELF ALL THE WAY

Eu nu scriu poeme, decat din cand in cand, si atunci doar pentru tine. Azi iti scriu in versuri, ca si ieri de altfel, fiindca nu mai stiu sa leg, cuvant de cuvant, fraza de fraza. Azi nu-ti mai scriu taraganat, incalcit si prost. Cuvintele mele azi se leaga frumos, intr-o poezie de altfel, fara rost.

Nu ti-am scris ca sa taci, Te rog, intelege-ma. Nu-ti cer anii, Nu-ti cer nici lunile, nici macar saptamanile. Si daca ma intrebi din nou, nici zilele toate, ci doar una. Nu-ti spun sa ma imbraci, in lumina viselor tale, si sa ma pastrezi pe vecie. Iti spun doar sa scoti un cuvant. Si sa nu pleci, un minut, o secunda, o nanosecunda, catva.

- Hai sa ne prefacem iar ca am crede in destin. - Spune-mi teoria ta de azi, atunci. - Cred ca daca nu ne-am intalnit pana acum inseamna ca nu ne-a fost dat sa ne intalnim. Cred ca exista o posibilitate sa ne intalnim maine sau poimaine sau in oricare alta zi. Daca asa e sa fie. - Asta e scuza ta pentru ca nu luptati? - Da. Eu nu am unde sa-l caut. El m-ar fi putut cauta. Dar de ce sa nu se increada in soarta? In noroc? De ce sa nu creada ca poate ne vom intalni pe strada sau in microbuz sau oriunde la un moment dat? Poate ca nu vrea sa determine lucrurile sa se intample. Si...de fapt aici e paradoxul. Caci el mi-a spus ca orice e posibil daca vrei intradevar. Dar el crede in puterea gandului. Poate c anu actioneaza.  Poate ca e genul de om care ii motiveaza pe ceilalti, dar nu face nimic el insusi. Poate ca ii e teama. De unde stii ca nu ne vom intalni? si daca nu acum, peste ani. Poate ca drumurile noastre cse vor intersecta intr-o zi si nu vom sti ca ne-am cunoscut o data. V...

Azi nu mai stiu ce sa-ti scriu. Azi cred ca am epuizat totul. Asa devreme? De fapt, poate ca m-am impacat cu ideea ca nu ai sa-mi mai vorbesti, poate ca am inteles ca nu mai am cum sa te intalnesc.  Poate s-a sfarsit. Mi-e atat de rau. Ma doare in atat de multe fleuri si caut o salvare in orice. Dar nu vine. La fel cum nu ai venit nici tu. Acum timpul mi se pare mult prea lung. Acum nu mai vreau in niciun caz sa stau acasa. Caci acasa doare. Si eu vreau sa dispersez toata durerea asta. Azi vei fi fericit. Azi voi fi mizerabila. Azi ai sa razi. Vei fi poate cu prietenii tai. eu voi fi singura si probaibl voi si plange putin. Nu ma mais tradui sa-mi potoloesc lacrimile. Desi nu prea vor sa vina. Insa eu cred ca daca rauri vor curge se va duce si cate un pic de durere cu ele. Lasa-ma sa cred. La fle cum m-ai lasat sa cred zadarnic si in tine. Ai fi putut sa ma gasesti. Ai fi putut s-ami spui. As fi putut sa-ti spun si eu. De ce nu m-ai cautat, de ce nu ma cauti? De ce ma lasi sa rata...

Doar azi iti mai scriu. Doar azi. Azi iti scriu ca un ramas bun. Azi iti spun "la multi ani" si iti urez sa fii fericit. Chiar daca e maine. Eu nu mai stau pentru tine pana maine. Nu-mi mai dai motive. Taci. Azi m-am rupt si mai tare. Azi am si plans chiar. Dar apoi mi s-a facut pofta de portocale. Azi nu mai vreau, nu mai pot. Capitulez. Esti aproape, cred. Si stiu ca nu ma straduiesc suficient. As putea sa te caut. Dar sa ratacesc pe strazi nu mai e o optiune. Si atunci ce motiv as invoca? Ti-as spune sigur adevarul. Asa ca raman aici. Pana azi, insa, serile, noptile, nu erau atat de triste. Fiindca aveam speranta diminetii urmatoare. De aceea erai primul meu gand. Si te cautam, cautam un mesaj. Care nu a venit. Pierdem timpul. Nu vezi? De fapt, eu il pierd. Eu mi-am pus toate sperantele. Tu nu vrei. tu nu traiesti intr-o monotonie aici. Pentru tine totul e nou. dar crede-ma, ca eu, daca as fi venit acolo, as fi fost doar pentru tine. Dar ...asa sunt eu. Am crezut ca esti l...

Tu chiar nu simti? Ai spus ca simti. Acum de ce nu ma simti? Acum de ce nu intelegi ca se prabuseste totul in jur? De ce nu intelegi ca nu mai am suficienta putere, ca fiecare zi imi mai fura cate ceva fiindca stiu ca imi fura din timpul pe care as fi putut sa-l petrec cu tine. Imi vine sa plang si ma abtin. Vreau sa tip, dar ce sa spun? Vreau sa fiu in acelasi oras cu tine, dar pentru ce sa vin? Daca nu te gasesc? Si daca te gasesc nu am sa fug oare? Tu de ce nu vii? Tu de ce nu ma cauti? De ce nu esti? Nu s-a mai rupt demult ceva in mine in halul asta. Acum nu sunt goala. Acum sunt rupta. Acum nu mai pot sa cred in tine. Cred ca port ultima batalie si o pierd. Si te las la fel cum m-ai lasat si tu. Nu mai stiam cum e sa fii asa. Nu mai stiam cum e sa fiu distrusa, sa ma cuprinda durerea. Nu pot sa ma mai imprietenesc cu ea. Nu vreau sa ma mai consume. Nu mai stiu cum sa ma comport cu ea. Eram mai puternica acum cativa ani. Si nici atunci nu s-a implinit. Nu pierde si tu momentul, acu...

Nu mai pot. Ceva in mine sta sa se sparga. Cred ca am sa evadez din mine si am sa intru intr-o necunoscuta sau am sa pierd printre necunoscuti. Nu ma lasa. Nu ma lasa sa ma sparg. Nu imi lasa sufletul sa se imprastie in cate bucati stie el. Vino tu si ia-l. Ia-l cu totul. De lipit nu va mai putea fi lipit daca il lasi. Nu e nevoie de cioburi, nici macar de un cutit ca sa mi-l ranesti. E suficienta tacerea. Ignoranta. Dar taci. Mai bine taci si pleaca. O saptamana trece atat de repede. Ca de obicei. Voi mai suferi o saptamana dupa si inca cateva luni. Su poate voi regreta mereu. Dar ce sa regret eu? Ca nu amf acut ceva? Si ce sa fac eu? Nu. Regretele mele nu si-ar avea fundamentul, dar eu tot am sa le incerc. Nu ma pot abtine. A si daca ai de gand sa pleci intr-o zi sa nu-mi spui. Sa nu-ti ceri scuze fiindca nu m-ai intalnit, sa nu-mi mai vorbesti fiindca s-ar putea sa rabufnesc. Si atunci s-ar pierde tot misterul. Si tu iubesti misterul... Din pacate, cred. Asa ca pleaca. Taci acum, t...

Mi-am scris poezia sufletului, Era despre doi sori si despre mama. Era despre castele si despre prabusire In poezia mea se impleticeau pasii grabiti a prea multor iubiti si urmele de ruj de pe obrajii lor. I-am privit asa cum privesti departarea dupa ce ti-a plecat iubitul, Si am ras Am ras cu pofta, am ras puternic, aproape diavolesc. Erau in poezia mea si doi magicieni, unul stia de-ale scrisului, altul imi povestea mereu de muzica si iubire. L-am ales mereu pe primul. Ce-i drept, mai erau si zile cand, Magicianul secund facea cum de altfel ii e si menirea, o magie si ma purta pe alte culmi. Dar il uitam repede. Magicianul meu licentiat in litere imi vorbea tot mai des despre dementa, dedublare, de parca si noi am fi fost o constiinta scindata. Era ceva absurd in cuvintele lui, de fiecare data, Dar stiam, ca dincolo de sunet , el imi va scrie mereu pagini, pe cand eu nu voi putea scrie decat stihuri proaste dedicate, ironic, tot lui.

Tu esti asemeni unui prototip ideal pe care l-am creat eu si caruia urma sa-i dau viata. Urma sa-ti dau viata,a sa credeam, cel putin. Am crezut inca de la inceput ca eu voi fi cea care printr-o suflare te voi face real. Ca eu te voi duce concret, real, in viata mea. Eu voi conduce. Aveam o certitudine, aveam incredere in puterile mele. Si acum...acum nu mai cred asa de tare. Acum nu mai cred deloc. Totul e la tine, totul sta in forta ta. Tu conduci. Si nu vrei sa iei viata. Nu vrei sa te nasti intr-o noua lume, nu vrei sa iei parte la o alta realitate. Iti ajung ale tale. Si in plus totul s-ar transforma intr-o drama, s-ar putea sa fie prea mult pentru tine. Pentru mine stiu ca nu ar fi prea mult, niciodata nu e prea mult. Am nevoie sa ma consume. Oricum, te rog, acum, te rog, sa nu iei nastere tarziu. Sa nu te trezesti spre sfarsit ca ti-ai adus aminte de mine. Uita-ma. Dar uita-ma nu doar acum ci pentru totdeauna. Fiindca nu stiu daca imi voi mai putea proiecta iluziile in tine dupa...

Nu mai e ca inainte. Pur si simplu nu mai poate fi. Totul e tern, fad, trecator, mult mai trecator decat inainte, totul are o doza de tristete in sine. Nu mai ratacesc fara sens, insa, gasind, totusi, o anumita menire, o implinire. Acum ratacesc doar. Si mi-e frig. Nu mai stiu sa zambesc, sa trec peste, sa vad doar partea buna. Fiindca partea buna pare sa nu mai existe. Ai venit? Nu stiu. Eu nu am certitudini. Eu nu iubesc misterul si nici nu caut sa-l sporesc, eu vreau sa-l revelez continuu. Dar tu, tu nu. Tu esti undeva unde eu nu te pot atinge si stiu ca trebuie sa renunt. Chiar daca existi in idee. Am uitat cum eram nu cu mult inainte. Am uitat ca am fost rea, am uitat ca totusi timp de o luna am parut normala. Ca as fi putut sa lupt si sa ma schimb, sa ma mediocrizez. Nu am vrut, nu am putut. Nu sunt normala. Asta e de fapt, ca eu nu sunt normala, ci doar ma prefac intr-un fel sau altul. Va fi bine, nu? Am sa te vad chiar si pentru o zi si chiar daca e posibil ca de data aceasta...

Cred ca marea mea frustrare, marele meu complex in ceea ce priveste scrisul e legat de faptul ca nu mai pot sa ma reintegrez in "atmosfera cu iubi". Nu mai stiu sa vorbesc cu el, nu mai stiu sa fiu pentru el, sa ma dedic in intregime lui, nu mai stiu cum sa-l fac sa ma vrea doar pe mine si apoi sa ma mai faca sa plang din cand in cand. Sa ma raneasca. Nu pot. Iubi e dintr-o alta realitate, e din trecut. Ar trebui sa scriu altceva acum sau despre altcineva. Dar nu am pe nimeni altcineva despre care sa merite sa scriu si celelalte subiecte necesita mai multa maturitate din partea mea, necesita timp in care sa le diger, sa le analizez, sa le structurez. Apoi, poate voi scrie. Fiindca am atat de multe de spus, dar inca nu e timpul. Inca simt nevoia sa scriu despre un iubi, inca sunt incorsetaa in neliniste, in melancolie, in sentimente contradictorii, inca nu ma pot tine pana la capat de un lucru, inca nu sunt completa. Dar e timp, nu? Asa spun toti. Incerc, incerc sa reiau firul...

- Ce simti? - Ca simt. - Si ce simti ca simti? - Ca sunt. - Si cine esti? - A, asta nu mai stiu. - Bun. Am ajuns la un punct de unde putem porni discutia. Acum spune-mi : de ce-ti pasa atat de tare de cine esti? De ce vrei sa iti cunosti esenta si sa intreprinzi calatoria aceasta imposibila, tragica impotriva inconstientului? - Nu lupt impotriva inconstientului. Dar am obosit sa lupt impotriva lumii asa ca am inceput sa lupt impotriva mea. Ma analizez, ma supun la diferite practici ( nu neaparat torturi, de fapt, mai niciodata torturi), incerc sa ma descopar in ipostaze. E un demers de invatare, intelegi? Nu fac nimic rau. - Dar nu te-am acuzat. - Am simtit nevoia sa ma justific, totusi. - Mai citesti? - Zi de zi. Aproape ora de ora. - Scrii? - Am reinceput. Vreau sa exersez fiindca am nevoie, acum. - Teluri? - Nu. Sau prefer sa le ignor pe cele pe care le am deja. - Pacat. - Nu, tot lupt pentru ele. Crede-ma ca lupt. Dar nu e o lupta deschisa, fatisa. E mai bine asa, ...

Cate zile? Cat? Cum? Cate mesaje scrise spre un destinatar aproape necunoscut, cate lamentari, cate vise, filme, inchipuiri? Cate sentimente contradictorii? Cate finaluri fericite sau triste, dupa caz? Nu mai stiu sa scriu. Nu mai stiu sa transmit prin cee ce scriu. Din cuvintele mele nu mai transpare esenta a ceea ce simt fiindca eu nu prea mai stiu ce simt. Cred ca toate asa zisele mele sentimente sunt proiectii a ceea ce citesc in carti sau vad in filme. Si tot mai des, in mod ironic, atat filmele, cat si cartile imi spun ca e zadarnic. Dar macar acolo se intampla. Macar apare si se implineste, intr-un fel sau altul. In realitatea mea, insa... A ramas simpla, singura, doar Ideea. Da, mi-e frig. Si azi iar am cazut in cealalta extrema. Azi iar vreau sa-mi ucid sufletul fiindca a inceput sa umble descatusat si isi aducce aminte de vara si ma rupe. usca din mine, din ratiunea mea. Incearca sa ma corupa. Sa ma ia. Oare unde vrea sa ma duca? Tu stii? Stii unde vrea sa ma poare sufletul ...

Dar mi-e dor de tine, de o mie de ori mi-e dor de tine si de fiecare vis pe care mi l-am proiectat in realitatea noastra, in realitatea cu tine. romanticii aveau dreptate, cu tine am trait adevarata mea existenta, cea autentica. Mi-e dor, mi-e dor de o mie de ori de nopti, de zile, de cuvinte, de cum reuseam sa mi te imaginez si sa te proiectez pe un ecran aproape palpabil. Cand te-am "nascut" te-am simtit. Am simtit atunci ca esti TU. Si ca nu existi. Ca nici macar parti infime nu voi gasi in relaitatea lor. Asa ca pentru aproape un an m-am dedicat tie. Atunci stiam sa traiesc. Traim cu tine, int-o cabana indepartata, undeva izolati, undeva unde lumea celorlalti nu exista. Era o lume compusa din doi si o boala. Nu aveam mai mult decat atat. Nu ne preocupa societatea sau problemele cotidiene. Iubirea noastra nu era o iubire materiala, nu era o iubire comerciala, nu era o iubire simpla. Boala ta, boala ta nu era un pretext, era un motiv in plus sa ne retragem. Boala ta o stiam...

Ti-e vocea diferita azi, tata, Ce ti s-a intamplat? Ce furii refulate, ce sentimente ascunse zac in pieptul tau ? Ce ai inchis? Ce n-ai spus? Ce te-a dezamagit, azi? Vocea ta e franta, imi aduce aminte de o moliciune morbida, de parca ai fi speriat, si eu nu stiu de ce. De fapt, aici e problema. Ca eu nu stiu, nu-mi spui de ce ti-e vocea lipsita de ecou, cine ti-a furat inflexiunile, Cine ti-a dat tricoul acela pe care tu nu il intelegi, Si vocea ti-e mereu diferita, tata.

Am stiut din momentul in care mi s-a facut dor de o persoana pe care nu am cunoscut-o niciodata in realitate ca voi fi mereu stapanita de iluzii. Traiesc mai mult in vise, in imaginatie decat in realitate. Am stiut atunci ca indiferent de modul in care el avea sa se materializeze sau nu eu il iubesc. Iubesc ideea. M-am nascut pentru idei, pentru iluzii. Si da, imi lipseste. Imi lipsesc discutiile lungi, zambetele ce nu le-am vazut niciodata, cuvintele lui scrise gresit ( de cate ori nu am spus ca-l voi corecta, dar nu am facut-o niciodata, mi-era frica ca-l voi indeparta), de vocea lui. De acea voce care e pentru mine cea mai apropiata notiune despre el. Pe ea am auzit-o, in inflexiunile vocii lui am descoperit ceva mai mult despre el decat stiam inainte. Imi lipseste acea voce, la fel cum imi lipseste rasetul. Nu pot vorbi cu nimeni ceea ce vorbesc cu el sau...vorbeam. Inca cred ca intr-o zi va aparea din nou, curand chiar. Dar pana atunci...mi-e dor. Mi-e dor si o zi. Fiindca m-am ob...

- Chiar nu a insemnat nimic, nu te-a schimbat cu nimic, nu te-a facut sa vezi? - Nu pot sa spun ca nu a insemnat nimic. A fost ceva, cineva. Dar...nu a fost ceea ce am nevoie, nu a stiut sa fie, iar eu nu am stiut sa-i spun de la inceput. Cred ca a venit intr-un moment prost, cred ca a venit intr-un moment in care uitasem cum sa fiu. Uitasem cum eram si nu mai stiam cum sa ma comport. Cred ca inca nu stiu. - Esti atat de nesigura. - Nu ar fi trebuit sa fiu asa, nu? Toata experienta asta nu ar fi trebuit sa ma lase atat de lipsita de incredere? Ar fi trebuit sa ma intareasca, sa ma faca sa cred, sa fiu, sa pot, sa merg usor mai departe. Pana la urma eu am fost cea care a renuntat, nu? - Faptul ca ai renuntat nu inseamna ca esti mai puternica. Din contra poate insemna ca esti slaba ca nu ai fost capabila sa lupti. - Avea sens sa lupt? - Da. - Pentru cine? Cu siguranta nu pentru mine. - Ba da si pentru tine. Mai ales pentru tine. Te-ar fi facut sa fii bine, sa-ti iei mintea de la ...

- Trebuie sa-ti revii. - Sa-mi revin la ce? - La felul in care erai inainte. - Inainte de ce? Nici nu mai stiu ce inseamna inainte, nu mai stiu cand a fost inainte. - Inainte sa devii asa. - Asa cum? - Asa cum esti si stii ca nu e bine. - Nimic nu e bine. Cu asta m-am obisnuit. Nu pot sa revin. Niciodata nu revin pe deplin la cea care eram...inainte. Ma schimb, ceva se schimba, inevitabil. - Trebuie sa inveti sa fii din nou si sa simti doar atunci cand trebuie. - Nu, nu exista un "trebuie" in a simti. Simti atunci cand simti. Si atat. - Tu ai nevoie sa-ti fie impuse anumite lucruri, ai nevoie de cineva care sa-ti aduca aminte permanent cine esti si unde gresesti. - Poate ca e asa. Ma doare capul. Am capatat anumite obiceiuri pe care nu credeam ca le voi capata vreodata. Si nu stiu cum sa scap de ele. Toti devenim la un moment dat ceea ce am spus ca nu vom deveni niciodata. Niciodata e atat de relativ, ba uneori, chiar mi se pare ca nu exista. E doar un cuvant pe c...

- Tremuri. De ce ti-e atat de frica acum? - De mine. De greselile mele, de toate zidurile pe care le-am construit si nu mai stiu cum sa le daram. Mi-e frica sa nu raman inchisa in propria mea capcana. De asta mi-e frica. - E ceva mai mult.Nu ai fost niciodata asa. Pe de o parte fericita, pe de alta parte ingrozita. Esti rupta in doua mai tare decat de obicei. E un antagonism in tine, un antagonism ce pare sa nu-si gaseasca sensul comun. Fa ceva. - Ce sa fac? Spune-mi tu, ce sa fac acum? Stiu deja ca am pierdut. Ca nu am fost suficient de buna. Si asta ma ucide, dar nu vreau sa recunosc. Ia din paloarea fericirii de aseara. Ia din mine, rupe cu dintii sai ingalbeniti de ani din sufletul meu. Am vrut...Chiar am vrut sa castig. Dar am pierdut. Si nu mi-e bine, nu mi-e deloc bine fiindca abia acum realizez ca a fost ultima mea sansa. Si ca puteam face mai mult, mult mai mult. Cate zile nu am pierdut degeaba? De cate ori nu am stat fara sa invat sau sa exersez, fara sa progresez? Nu, eu ...

- Cum pot, cum pot sa iubesc un strain? Cum sa iubesc pe cineva pe care nu l-am cunoscut niciodata? Pe care nu-l stiu decat din discutii...caruia abia i-am auzit vocea, care va veni. - Stii ca va veni. In el ai incredere, in el poti sa crezi. Si esti fericita atunci cand vorbiti. Indiferent despre ce. Esti pur si simplu fericita. Si vei fi mereu cu el. - Il iubesc. Nu exagerez. Sunt inca suficient de realista incat sa spun ca nu e o iubire care sa ma consume, nu e o iubire devastatoare, dar e iubire. Si atunci cand il voi vedea probabil va deveni asa... - Te simti prost? - Prost? - Stii tu. - Ah, nu. Din pacate nu. Nu m-am schimbat in sensul acesta. Ma simt prost fiindca m-am obisnuit asa. Natura noastra este obisnuinta. E un dicton pe care sa-l urmez mereu. Dar...el nu-mi lipseste. In timp ce fat-frumos, da. Fat-Frumos imi lipseste si exista. Intelegi? Inca nu i-am descoperit boala, stiu sigur ca o are...dar e Fat-Frumos si trebuie sa isi aiba si el zmeul lui. Eu nu vreau sa fiu...