Prin umbra.

Spune-mi, nu e toamna si in sufletul tau? Nu moare totul in tine? Nu se inneaca amintirile in seva lor zi de zi?Nu ti-a murit si azi un vis? N-ai pierdut ceva? Nu te simti gol, la randul tau? Stiu ca ti-e teama. Si mie imi este. Mi-e frica, ca in fiecare an, ca toamna ma va inghiti. Si am spus ca anul acesta voi iubi toamna. Dar cum sa o iubesc cand ma raneste? Stiu, am mai iubit multe alte lucruri care-mi faceau rau, dar acum... Toamna. Nu am iubit-o niciodata. Mereu am avut senzatia ca ma sufoc. Albul zapezii a fost mereu cel care m-a salvat. Eu nu ma ingrop in troiene, eu ma ingrop in mormane de frunze moarte. Tu stii unde se duc iubirile noastre dupa ce vara s-a terminat? Sunt aruncate la groapa comuna. Sunt frunzele ce cad. Si le dam asa putina importanta. As vrea ca toamna aceasta sa zambesc si sa o simt ca fiind datatoare de liniste si nu de gol. Sa simt si eu linistea, caldura, impacarea. In schimb, ea imi ofera pustietatea. Anul trecut puteam sa concep, sa scriu o poveste. Anul acesta nu mai pot. Nu pot sa inventez, chiar daca stiu, inca sa mint. Cred ca am mintit mai putin. E usor ciudata si destul de dureroasa trecerea brusca de la viata la o stare de asteptare. Dar nu pot invata traind. Nu pot sa ma dedic unor lucruri de care am nevoie, daca ratacesc printre sentimente inchipuite. Fiindca totul e atat de fals. E o batalie in mine. Razboiul dintre sufletul ce vrea sentimentele umane si sufletul care vrea mai mult de atat, care cauta esenta. Ma dedic lui. As vrea sa pot ramane doar cu el pentru un an. Sa-l ignor pe celalalt. Fiindca de impacat stiu ca nu le pot impaca. Sufletele mele sunt atat de distante.