Vis.

Te-am visat azi-noapte, oricine ai fi. Erai intr-un loc din mine de unde nu te-as fi putut scoate nicicum. Si eram fericita. Ma tineai de mana si imi era de ajuns. Erai atat de inalt. Cine esti? Te-am visat de parca aveam sa te cunosc. Poate te voi cunoaste in curand. Unde esti? Nu tin minte multe despre tine, dar stiu ca erai mereu acolo pentru mine, langa mine. Si ca acum, desi nu te cunosc, si probabil nu mai existi nicaieri altundeva decat in amintirea mea de spre un vis...iti simt lipsa. Simt lipsa a ceva ce nu exista, a ceva inchipuit de mine. Simt lipsa unei maini si a unui trup inalt. Simt lipsa unui zambet pe care mi-l amintesc doar foarte vag. Cum zambesti tu? Te-am faurit, oare, dintr-o imbinare de persoane pe care le cunosc? E oare doar ceva ce mi-a dictat subconstientul? Si nu exista pe nicaieri? Nu vei exista niciodata? Ar fi prea trist. Atunci nu vreau sa mai visez. Daca pentru mine a visa inseamna a plasmui oameni care nu vor exista niciodata. A plasmui pe cineva iluzoriu din imbinare unor altora care sunt, dar nu pentru mine. Dar, daca, esti o premonitie asa cum as vrea sa cred, desi sunt constienta ca e atat de absurd, totusi, te vreau. Vreau sa cred in premonitia mea absurda. Vreau sa cred in tot ce e contrar convingerilor mele. Daca asa te-as putea avea. Mintea mea nu te poate concepe separat de acest vis. Nu te poate concepe diferit. Dar sufletul meu te cauta in realitatea concreta. Si tu nu esti nicaieri. Nu azi. Cand ai sa apari? Si ce-mi vei spune? Daca imi vei vorbi. Te voi cunoaste eu? Sau vei ramane un vis pierdut, nemaiinteles?