Verde.

Mi-am promis ca orice voi face va fi gandit bine, inainte. Nu-mi permit greseli. Nu mari, din cele pe care le-am facut in alte circumstante. Realizez ca am inceput sa ma ingradesc tot mai mult si ca intr-o vreme era ceea ce imi doream sa evit. Si acum, tocmai in asta ma afund.
  Plec in fiecare zi undeva. Am o librarie in care ma duc tot mai des, seara. Sau dupa-amiaza. Cand ploua raman in actuala mea casa. Evit sa spun unui anumit loc "acasa". Nu vreau, inca, sa ma stabilesc undeva. Dar, acum, am o casa provizorie frumoasa. Are geamuri multe. Si ma asez, atunci cand ploua, pe pervaz si privesc in gol. Nu citesc, ma ditrag picaturile mari care cad neincetat. Am nevoie sa observ, de fiecare data, ploaia. Caci ploua tot mai rar si tot mai putin. Ploaia ma descompune si apoi ma recompune. Nu are multe de facut, caci nu sunt construita din prea mult.
  In principiu, am mult timp liber. Dar am intrat intr-o monotonie neimpusa. Nu am ce face. Lucrez mult in opinia unora, mie mi se pare prea putin. Insa ma opresc din a munci mai mult fiindca stiu ca trebuie sa fac si altceva. Sa ma apropii de oameni. Nu mi-am facut niciun prieten. eu oricum stabilesc greu contacte. Nu a fost nimeni in casa unde locuiesc acum. Eu am evitat sa-i vizitez pe ei. M-au invitat vreo doi-trei. Dar, poate e reminescenta din copilarie si nu ma duc fiindca simta ca ar trebui sa-i chem la mine si nu am unde, desi am.
 Ma izolez in mod benevol. La librarie, ma intalnesc in fiecare seara cu un cuplu. Sunt interesanti, am ajuns deja sa ne salutam si stim cate ceva unii despre altii. Ea e de aceeasi varsta cu mine, e mereu zambitoare, micuta de statura, cu ochii verzi si parul negru. E tare frumoasa. Ma uit la ea si simt ca cineva dintr-o alta epoca ar fi putut sa scrie o carte pe care sa i-o dedice. Eu nu pot. Ii plac, in mod special, poeziile. S-a axat pe literatura, si acum preda. Ii place ceea ce face, nu simte faptul ca astfel imbatraneste prematur. I-am spus conceptia mea legata de asta, dar am evitat sa intru intr-o dezbatere. De altfel, ea e o fire pasnica. Prefera discutiile calme, fara contraargumente si cauta mereu consensul. Cel mai probabil e persoana compromisului. Da, stiu, prea putine despre ea.
  El, e mai inalt decat ea, mult mai inalt, are ochii caprui, e brunet, dar un brunet spre saten. E mai mare cu cativa ani. Dar nu se observa. Pare a fi total opusul ei. E mereu gata sa intre intr-o contradictie. Nu renunta niciodata. Zambeste rar. Nu citeste decat ceea ce-si aduce de acasa. Niciodata nu am indraznit sa-l intreb ce citeste. Are niste carti mari, dar copertile sunt albe. Ea zambeste mereu cand il vede cum isi scoate cartea imensa din geanta si comanda un ceai. Atunci, spune ca vrea si ea unul si merge sa-si caute un volum de poezii. Despre el stiu mai putin decat despre ea.
 Ii vad in fiecare zi venind dupa ce ajung eu. Se tin mereu de mana. Intra, nu se uita la rafturile din jur, ci isi cauta locurile si abia atunci mainile lor se desprind. Si din clipa aceea pare ca nu s-ar mai cunoaste. Daca nu i-ai vedea venind, ai crede ca sunt doi straini. Ea merge si isi cauta volumele preferate de poezii, in timp ce el citeste asiduu din cartea alba cu pagini multe.
 Eu, stau intr-un colt si ii privesc. Sunt singurii de care ma simt legata. Singurele persoane constante de cand am venit aici. Imi place sa-i observ. Cred ca jumatate din timpul petrecut in librarie e dedicat contemplarii lor. Imi plac pentru ca sunt diferiti. Eu citesc aceleasi carti de filosofie. M-am legat de filosofie si nu mai pot citi altceva.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nici nu au sa inteleaga.

Adevar.

Acasa pe o foaie de hartie.