regret.

Nu mai pot. Ceva in mine sta sa se sparga. Cred ca am sa evadez din mine si am sa intru intr-o necunoscuta sau am sa pierd printre necunoscuti. Nu ma lasa. Nu ma lasa sa ma sparg. Nu imi lasa sufletul sa se imprastie in cate bucati stie el. Vino tu si ia-l. Ia-l cu totul. De lipit nu va mai putea fi lipit daca il lasi. Nu e nevoie de cioburi, nici macar de un cutit ca sa mi-l ranesti. E suficienta tacerea. Ignoranta.
Dar taci. Mai bine taci si pleaca. O saptamana trece atat de repede. Ca de obicei. Voi mai suferi o saptamana dupa si inca cateva luni. Su poate voi regreta mereu. Dar ce sa regret eu? Ca nu amf acut ceva? Si ce sa fac eu? Nu. Regretele mele nu si-ar avea fundamentul, dar eu tot am sa le incerc. Nu ma pot abtine. A si daca ai de gand sa pleci intr-o zi sa nu-mi spui. Sa nu-ti ceri scuze fiindca nu m-ai intalnit, sa nu-mi mai vorbesti fiindca s-ar putea sa rabufnesc. Si atunci s-ar pierde tot misterul. Si tu iubesti misterul... Din pacate, cred. Asa ca pleaca. Taci acum, taci o saptamana, fa ce vrei, sa nu apari. Am sa halucinez in continuare si am sa te vad in tot. Dar pleaca. Si taci. Nu-ti mai spun niciun cuvant. Stiu ca am sa-ti scriu mai tarziu. Chiar daca putin. Am sa te intreb ce faci. Nu situ ce astepti. Si mi-e frica. Mai bine sa te duci si sa dispara toata povestea.