Conventie.

De ce acceptam sa traim in conventia aceasta care se numeste "timp"? De ce nu ne revoltam? De ce noi nu mai stim cum sa spunem "nu"? Si daca spunem nu, pana la urma, ce rezolvam? Cum sa traiesti in afara timpului? Cum sa-l ignori? Ar fi o limita in minus, dar ce am fi fara limita aceasta? Ne-ar fi chiar asa de greu? Cred ca, de fapt, am simti ca traim ceva mai mult. Si asta e tot ce ar trebui sa ne dorim, nu? Sa stam cat mai departe de punctul final. De ce sa ne obsedeze ideea unui sfarsit inca de acum? Cand au trecut acesti ani? Cand am ajuns aici? Si ce repede voi pleca... Spun ca vreau sa plec pentru ca vreau libertate, pentru ca vreau schimbare, pentru ca vreau viata. Fiindca acum stau. Ma cufund in amintire. Si traiesc din ea. Incerc sa o imping deoparte si mi-e destul de greu. Mi s-au terminat resorturile, nu mai am oameni langa mine. Si nu, nu-mi pasa de lucrurile exterioare, superficiale. Nu pot sa rad la orice, nu mai pot, nu acum. Nu pot sa fiu cea care eram anul trecut, nu pot sa acord importanta unor lucruri care chiar nu conteaza. Si nici nu vreau. Insa, pe de alta parte nu mai simt nevoia sa schimb oamenii, sa-i determin sa gandeasca ca mine. Am renuntat de ceva vreme. Nu mai vreau sa incerc. Nu mai vreau sa lupt pentru ei. Nu stiu daca e pentru ca merita sau nu, dar am obosit. Ma indrept spre altceva. Si mi-e frica sa raman singura. Mi-e frica sa nu ma mai implic in nimic. Mi-e frica sa stau doar si sa citesc. Fiindca asa nu ma stiu nici sa scriu. Si asta ma doare. Monotonia e calmanta, uneori. Poate fi buna. Poate sa ajute. Dar poate sa si ucida. Cred ca va ajunge in curand sa ma omoare. Sa omoare acea parte puterncia din mine. Si e cea la care tin cel mai mult. Nu vreau sa las sa fie ucisa.