La sfarsit, putin.

Acum cand se termina si vacanta, acum cand si ultima zi e pe sfarsite, nu stiu daca as schimba ceva. Nici daca ma simt impacata sau nu. De ceva vreme plutesc intr-o stare de nestiinta, de confuzie acuta. Poate intr-o zi imi vor fi lamurite toate. Ma simt bine, cred. Toamna oricum ma distruge mereu. Mi-e frica de ea, e rece, e uscata, e preludiul mortii. Desi, eu, in iarna, invii mereu. Am urat mereu tranzitia, perioada de trecere de la o stare la alta, de la un lucru la altul, de la o etapa la alta. Orice fel de tranzitie. As prefera ca totul sa fie simplu. La fel cum, spun ei, de la iubire poti trece imediat la ura sa trec si de la vara la iarna. Nici macar de la copilarie la adolescenta nu treci imediat. Nu mai vreau intermediari, nu mai vreau oprelisti. Limitele ma impiedica sa merg mai departe, ma strang, ma ingheata. Am nevoie sa sar.

Dar, azi, azi nu ma simt nicicum. Azi se termina ceva. Si se joaca intr-una in mintea mea cuvintele " Orice sfarsit e un nou inceput." Poate ca aasa este, sper ca asa este. Si ca va fi un inceput bun. Uneori simt ca am putere, multa putere, alteori ma simt incredibil de slaba. Incep sa ma afund din nou in iluzie, nu mai constientizez lucrurile concret. Ceva s-a schimbat. Din nou. Toamna nu mi-a adus decat o raceala groaznica si teama. Si am spus mereu ca nu o iubesc si nu o voi iubi niciodata. Pentru ca eu nu pot iubi lucrurile care ucid. La fel cum e rasaritul, rasaritul e un asasin.

Daca mi-am dorit vreodata ceva suficient de mult a fost sa fie mereu noapte. E un vis ce nu mi s-a implinit si poate nici nu mi se va implini vreodata. As vrea sa traiesc o noapte vesnica. Caci noaptea, ascunsi de intuneric ne putem preface. Noaptea, fiecare adopta un rol. Jucam cu totii teatru. Si am sa joc si eu. La nesfarsit. Sa fiu mereu altfel, sa devin altcineva, sa uit de cine sunt. Doar ca, uneori, ma intreb daca la un moment dat nu m-as plictisi de persoana in care ma voi transforma...