Nici nu au sa inteleaga.

Nu stiu de unde am capatat obiceiul asta prost, foarte prost si nu neaparat pentru mine, cat pentru parintii mei, pentru cei care parca tin la mine. Nici macar nu mai stiu exact anul in care m-am simtit asa pentru prima oara, stiu doar ca a fost primul an petrecut intr-o atmosfera necunoscuta mie si de atunci se tot repeta, de atunci a devenit un obicei, un obicei foarte prost, dar pe care nu-l pot inhiba, nicicum.
Nu vreau sa plang, dar trebuie sa plang si nu stiu de ce o fac. Nu imi fac o "reconstituire" a ce s-a intamplat in fiecare an, cel putin nu constient, dar simt ca totul se prabuseste. Da, stiu, ca ultimii ani au fost cam prosti ( si da e cuvantul cel mai potrivit pentru a-i descrie), dar totusi, au fost si lucruri bune, nu? Nu sunt numai regrete, nu pot fi numai regrete, atunci cum as fi reusit sa supravietuiesc?! Insa, de fapt, orice lucru bun care s-a intamplat anul asta...anul trecut, oare? a fost insotit si de un regret, de o dezamagire. Si cel mai trist e ca mereu sunt dezamagita de mine, ca mereu este vina mea si nu pot face nimic ca sa schimb lucrul acesta. Daca nu m-ai cunoaste, de fapt, oricum nimeni nu ma cunoaste, m-ai crede destul de fericita, poate chiar fericita. De ce sa plang atunci? De ce sa plang cand am toate hainele pe care mi le-am dorit, toti pantofii, cand am ce-mi trebuie, cand am un iubit foarte frumos si foarte protector si simpatic, dar care de fapt nu e real, cand am reusit in orice plan, nu? Adica sunt inteligenta, cica, ma descurc, am "functii", evoluez, promovez, ma mentin, ma autodepasesc. Si pentru ce? Ah si de ce sunt toate puse in ordinea asta? Pentru ca in ordinea asta le simt si e posibil sa fiu superficiala, dar nu mai stiu ce inseamna superficialitatea. Sunt norocoasa , poate. Dar in ce sens? In sensul in care la scoala reusesc mereu sa inving? Si ce inving? Nu stiu pentru ce lupt, daca asta fac, nu stiu carui "tel maret" ma dedic, pentru ca nu am niciunul. Si cel mai grav nu mai cred in nimic. Dar asta se intampla si anul trecut...Doar ca anul asta pare si mai trist, desi...in esenta a fost mai bun, nu? Am castigat un concurs, am fost prin Europa, am fost felicitata, am cunoscut oameni, am intrat intr-un nou grup, ar fi trebuit sa-mi fac prieteni, m-am plimbat, am iesit, am ras, am avut peripetii, m-am si indragostit parca, am obtinut alte functii, am militat pentru...ei bine pentru nimic, m-am straduit, am incercat. Dar pentru ce? Toate astea nu-mi ofera nicio satisfactie. Nici macar faptul ca m-am " indragostit " nu inseamna nimic, parca de doua ori chiar. Prostii, eu sunt prea mica ca sa inteleg ce semnifica asta...dar chiar sunt prea mica? Am aproape 17 ani, la naiba. Mi-a spus o prietena ( cred), lucrul acesta, candva. Si ce daca? Limitele nu mi s-au schimbat? Sunt la fel de limitata ca inainte, nu pot trece peste anumite oprelisti. Anul asta...anul asta a fost un an al minciunilor, m-am ingropat in minciuni. Si am ajuns sa cred in ele, pentru ca altfel nu as fi putut. Insa, oare toate minciunile acestea nu m-au facut defapt sa ma complac in fiecare situatie in care m-am aflat? Nu m-au impiedicat ele de la a face ceva concret? Ah, si seara trecuta. De ce ma doare atat de tare vestea de seara trecuta? Eu nu am nicio legatura, mie nu ar trebui sa-mi pese, nu? Dar de ce sa-mi pese? De cine sa-mi pese? Nu ma am pe mine...nu am "marea mea problema/ iubire" cu care sa ma confrunt, asa ca incerc sa le inteleg pe ale lor, sa gasesc intrigi si explicatii. Si nu are rost, dar altfel nu pot.
Si totusi de ce plang? Daca sunt atat de rece, atat de insensibila, capabila sa-mi mint parintii...si ei cum pot ei sa ma creada, cand eu sunt mereu altfel, cand nu sunt fericita. Suna asa...morbid si ciudat tot ce am scris, chiar daca nu am recitit si probabil nu o voi face fiindca as plange si mama e prin preajma. Nu am suportat niciodata sa ma vada ceilalti plangand, desi in ultima vreme nu mai incerc atat de tare sa ma ascund, fiindca stiu ca nu plang pentru ei, ci plang pentru mine. Da sunt egoista, sunt teribil de egoista...insa poate nu e doar vina mea. Si oricat m-as autopedepsi acum, mi-e imposibil sa nu arunc vina si asupra lor. Nu e vina mea ca nu am intimitatea necesara, nu e vina mea ca nu am anumite posibilitati, chiar nu e. Dar nu am putut niciodata sa le spun, nici nu ar intelege...pentru ei alte lucruri sunt importante si au si ei frustrarile lor. Doar ca nu-mi place deloc ceea ce am devenit, nu-mi place ca sunt goala, dura si nesimtita. Dar asa sunt...si nu am vointa necesara ca sa schimb toate astea. Daca am iubit sau nu pe vreunul din ei cu adevarat? Asta nu pot spune. Posibil sa da, posibil sa nu. Cert e ca nu reusesc sa-i uit, pe niciunul dintre ei. Clar, ce a fost mai recent pulseaza mai tare, dar nici trecutul usor mai indepartat nu e mort. Nu am trait din plin niciun moment din anul asta. Nu l-am inteles, nu l-am asteptat, a zburat doar si eu i-am permis sa zboare. Am avut multe...dar nu am avut ceea ce mi-am dorit mereu si habar nu am daca voi avea vreodata. Cu ce am ramas? Probabil cu un CV destul de bun pentru ei, nesemnificativ pentru mine si cu o groaza de intrebari ( nu mai mentionez regretele fiindca sunt legate de intrebari). Ma intreb de ce nu am actionat altfel atunci, de ce am plans in seara aia de vara cand eram ok, nu? Sa fi fost doar oboseala? Sa fie acum doar oboseala...dar nu are cum, sunt cred ca 4 ani la rand...si nu am de ce sa fiu obosita...sau am? De ce nu l-am sarutat, de ce nu i-am spus nimic? De ce acum inca ma mai gandesc la lucrurile alea dar nu sunt capabila sa reactionez. Nu sunt prezenta acolo unde as vrea sa fiu, nici nu am cum. Sunt prea departe si am crezut ca pot supravietui, ca voi reusi sa mai traiesc asa doi ani si apoi va trece. Dar de fapt, nu, nu pot. Incerc, dar mi-e greu si sincer mi-e teama de ce va urma. As mai avea multe de spus, dar simt ca esentialul l-am scris, desi nu am dezvaluit nimic si nimeni nu va citi si nu va intelege si nu va reactiona, chiar daca voi spera la asta. Si plang.