56.

Deschid ochii si e intuneric, focul din semineu s-a stins. Sunt dezvelita, mi-e frig si ma simt amortita. Incerc sa-mi dau seama ce s-a intamplat, unde sunt, stiu deja. Tot ma mai mira faptul ca iubi nu m-a invelit, ca a lasat focul sa se stinga... chiar si ca nu m-a dus intr-un pat, desi stie ca-mi place sa dorm ghemuita. Sunt sigura ca ultimele lui cuvinte din visul meu au fost ceea ce vreau eu ca el sa-mi spuna. Doar ca dialogul e expresia lucrurilor reale, care se intampla cu adevarat. Se chinuie prea mult sa nu-i pese, oricat de rece ar fi nu m-ar putea lasa sa inghet, aici, nu ar putea sa nu simta, chiar deloc. Are nevoie de mine, sunt..."ceva" al lui de companie. Si nu ma simt deranjata de asta, doar ranita, dar ranita am fost mai mereu, m-am obisnuit. El trebuie sa fie undeva pe dupa perete, verificand mereu daca sunt bine. Trebuie sa fi facut asta, nu pot sa cred altfel! Mi-e foame, simt nevoia de un sandvis si de ciocolata calda. Ma ridic, ma intind indelung, cu zgomot, in speranta ca voi auzi un zgomot care sa-mi dea de inteles ca a fost acolo, ca simte ceva pentru mine. Dar nu aud nimic. E bezna, dar m-am invatat sa bajbai prin intuneric, de mers nu as putea merge vreodata, uneori ma impiedic chiar si pe lumina. Dau de usa de la bucatarie. Pentru prima oara e inchisa, iar eu ca de obicei nu am forta. Ma chinui putin sa o deschid, pentru o clipa imi trece prin minte gandul ca ar fi incuiata, dar nu, nu mi-ar putea face asa ceva. Intru, nu aprind, insa lumina. Mi-e frica sa luminez orice colt din cabana asta. Nu pentru ca mi-ar starni amintiri, fiindca amintirile nu-mi sunt starnite doar de imagini, ci fiindca mi-e teama ca el a plecat...
Deschid frigiderul, incercand pe cat posibil sa diminuez lumina acestuia. E plin...cum era si cand...cand a trebuit ca eu sa plec. Imi iau cele necesare pentru sendvis, o sticla de Cola si o ciocolata alba, aerata. Am nevoie de zahar si nu pentru ca m-ar ajuta ciocolata atunci cand sunt trista...de fapt nici nu sunt trista. Cat mi-as dori sa fiu doar trista in momentul acesta. Inchid frigiderul, caut cu palmele un scaun, il gasesc, ma asez la masa, imi deschid sticla de cola si ma cufund intr-o reminescenta de copilarie. Incep sa plang, era nevoie, nu am mai plans de prea mult timp. Imi miroase a dulce si nu e nici de la cola nici de la ciocolata. Intind mana mai departe pe masa. Gasesc un termos...stiu ca acolo e ciocolata calda...alba. Mie mi-au placut mereu lucrurile albe, cu exceptia sucului. E si o cana langa, imi torn in ea, dau sendvisul la o parte si imi inmoi patratele mari de ciocolata solida in cea calda, lichida. Mai beau si cate un strop de cola, cate o lacrima si tac. Nu gandesc, nu simt, nu incerc sa-mi dau seama de nimic. Ma strabate insa un fior inexplicabil, cum am mai patit si rastorn cana de ciocolata calda. Intind mana sa o ridic...dar, in schimb, intalnesc o alta mana.