55.

Am ajuns. Ne-am intors. Dar nimic nu mai e la fel, nici nu ar mai avea cum. Un gand ciudat imi strabate mintea: cand am venit pentru prima oara aici eram fericiti, foarte fericiti, atunci probabil a fost momentul nostru de fericire maxima pentru ca eu il iubeam enorm si credeam ca si el ma iubeste, vreau sa spun ca ma iubea, dar...parca nu mai pot. Si...daca acum venim distrusi aici, el nu stiu in ce masura e trist, dezorientat sau ...mort acum. Cum ar fi sa iesim de aici teribil de fericiti? Sa ne intoarcem la cum a fost. Dar nimic nu mai e nicicand la fel...Ironic. Nu stiu ce sa fac. Intru pe usa cabanei de unde am iesit ultima oara alungata de iubi...si atunci, in adancul sufletului meu chiar am crezut ca voia sa ma protejeze, dar...probabil isi dorea doar sa scape de mine pentru a-si consuma durerea singur. Devenisem o povara. Am fost si probabil sunt inca o povara. Dar unele greutati preferi sa le iei cu tine, doar fiindca ai nevoie sa te amagesti, sa crezi ca ceva mai poate fi recuperat, ca nu s-a terminat totul, inca...
Nu am niciun bagaj, nu am niciun sentiment pe care sa mi-l pot explica, nimic clar. Ma opresc in fata usii. Vad cuierul, stiu ca ar trebui sa-mi las acolo geaca, dar mi-e prea teama. Mi-e frica ca scena de dinainte de plecarea mea se va repeta, ca cine stie poate e iar ziua mea, am pierdut sirul zilelor, anotimpurilor. Nu cred ca e iarna, totusi, nu a nins. Si chiar si asa... Nu vreau ca iubi sa-mi mai transfere inca o data groaza lui, nu vreau sa-l mai vad furios, mistuit, infricosat. Si intepenesc acolo. Realizez ca nu mai am motive sa-i spun iubi...probabil eu inca il iubesc, nu mi-am mai definit de mult sentimentele, nu m-am mai analizat de mult, nu am mai apucat sa incerc sa ma inteleg.
- Nu te dezbraci?
Imi zambeste. Si ii simt ochii verzi atat de calzi, atat de profunzi, de parca m-ar iubi sau...ar fi pe punctul de a plange. Imi las eu o lacrima, stinghera, sa se piarda pe obraji. Apoi imi dau haina jos, ma descalt, mecanic si ma duc in fata semineului. Mi-era frig, mi-era groaznic de frig. Nu incerc sa spun sau sa fac nimic. Ma ascund parca de lume, de el si de mine in fotoliul imens din fata semineului. Vreau sa ma pierd in el, sa inchid ochii si sa adorm...pentru totdeauna.
- Ma duc sa fac ceva de mancare.
Incerc sa inteleg ce vrea sa-mi spuna, sa-mi dau seama care este adevaratul sens al cuvintelor lui, ceva imi suna straniu, diferit.
- NUUU!
Se intoarce spre mine, mirat, cu spranceana ridicat. Ochii ii sunt inca verzi.
- Te rog, nu. Nu gati tu. Nu mi-e foame. Nu vreau sa mananc nimic facut de tine, nu vreau sa fii nicaieri pe langa vreun cutit. Te rog.
- Ce...ti-e frica ca o sa te "infectez"?
- Sa ma infectezi? Poftim ? Nu stiu ce vrei sa spui.
Se uita la mine de parca as fi vinovata.
- Ah, nu! Cat poti fi de insensibil? Cum poti sa crezi ca eu as putea vreodata sa te consider in stare de asa ceva? De ce as face-o? De ce?
- Pentru ca sunt in stare.
- Nu, nu esti. Asta nu pot sa o mai cred. Incerc...sa inteleg..ca nu ma iubesti, ca nu ai facut-o niciodata si sa ma conformez cu ideea ca sunt suficient de slaba incat sa raman cu tine chiar daca stiu toate acestea. Dar nu pot crede ca mi-ai putea vreodata face rau.
- Crezi ca moartea e un lucru rau?
Nu mai e dur, nu imi mai vorbeste de parca mi-ar reprosa ceva. Pur si simplu imi cere parerea.
- Nu te ascunde in moarte. Sa nu crezi ca daca mori e ceva bun. Ca moartea ta va face bine.
- Raspunde-mi la intrebare....te rog.
- Acum, da, cred ca moartea e un lucru rau. Nu poate fi nimic bun in faptul ca esti nevoit sa dispari cand totul merge bine, cand te-ai indragostit, cand esti iubit si poti fi fericit. Nu pot crede lucrul acesta.
- Nu iubesc. Da, ma iubesti. Dar nu as putea fi niciodata fericit.
- Tot nu e ceva bun. Nu te gandesti ca nu ai sa mai fii? Poti concepe o lume fara tine?
- Lumea deja merge mai departe fara mine.
- Si eu?
- Tu nu esti parte din lume. Te iubesc.