Dialog 11.

- Vis destramat?
- Inceput.
- Stii, uneori incerc sa-ti dibuiesc gesturile, expresiile, as vrea sa ai si un chip, sa pot sa desenez un zambet pe fata ta atunci cand simt ca ai putea zambi sau sa-ti linistesc chipul dupa un rictus infernal. Dar tu nu ai un chip. Esti o hartie alba pe care scriu, dar nu se prinde cerneala.
- Si totusi, tu continui sa scrii.
- Si Atlas tine cerul, nu?
- Nu pe al meu. Mie nu-mi mai tine nimeni cerul de cand am plecat prima oara. Eu nu mai am un tavan care sa ma protejeze, nu mai am nici perne.
- Dar nu ai simt niciodata cum e sa ti se prabuseasca lumea.
- Nu.
- Daca te vei indragosti de el si daca el se va indragosti de tine si totul va merge bine...vei simti cum e.
- Stiu.
- Esti dispusa sa-ti asumi acest risc?
- Nu e un risc, e o necesitate.
- Fie cum spui. Vei veni tot la mine.
- Nu pot sa spun acum. E posibil sa renunt, atunci.
- Ai nevoie de un prim esec enorm ca sa mergi mai usor mai departe.
- Noi nu vom fi un esec.
- Nu, nu noi. Noi vom fi implinirea si finalul. Noi vom fi capatul drumului, raza de soare de dupa sfarsit, umbra de curcubeu de dupa luna, stropii de ploaie de pe cearceaf, cearcanele pamantului si plamanii noptii. Dar noi nu vom fi fericiti.
- Eu cu el?
- Voi da. Nu spune niciodata noi in prejma mea. Voi intelege gresit.
- Ba nu. Vei spune doar asta.
- Am dreptul sa ma strecor in viata ta din cand in cand, sa-mi caut un loc intr-un viitor ce poate deveni oricand prezent si apoi poate trece. Macar atat.
- E prea mult.
- Asa e mereu pentru tine.