BE YOURSELF ALL THE WAY

61.

2012-01-26T09:09:00.000-08:00

De fapt, nu pot sa continui fara tine. Nu pot merge mai departe fara ca macar sa-ti scriu. Am plecat. De acum toata "viata noastra" va fi doar un lung sir de scrisori. Am sa-ti scriu, iubi, am sa-ti scriu pentru ca am nevoie sa ma eliberez. Si fiecare scrisoare va fi datata clar si iti va fi adresata doar tie, pentru ca doar tu vei putea intelege.
o zi din iarna
draga iubi,

Lumea pare uneori sa se invarteasca in jurul meu. Adesea ma simt ca un punct central, dar care nu este mereu "venerat". Azi lumea mea s-a rupt in doua si treptat si eu ma dezintegrez. Ceea ce s-a intamplat azi m-a facut sa continui discutiile cu tine. Ma izolez, nu stiu cum sa ma comport, nu stiu cum sa fac ca sa schimb ceva, in mine. Caut neincetat acea scapare, acel ceva care sa-mi spuna "da" sau uneori " si eu". Si nu se intampla. Nu e o minune ceea ce caut, ci o intamplare. Ceva care sa fie legat de mine, dar nu initiat de mine, ceva care sa vina din partea lui. Nu am sa-ti spun despre el prea multe, nu fiindca ai deveni gelos, ci pentru ca nici tu, cum nici eu, nu poti sa-l intelegi. Pentru cateva clipe m-am simtit bine, am crezut ca totul e in regula, ca va fi si mai bine. Dar eu nu sunt asa. Si nici nu as putea fi asa, nu am cand si cum. Poate ca sunt altfel...usor diferita, dar asta nu inseamna ca mi-e mai bine. Uneori, mi-as dori sa fiu comuna... pentru ca asta ar insemna sa fiu si fericita, nu? Si stii prea bine ca fericirea e unicul meu ideal, doar ca din pacate nu vad fericirea decat ca o implinire prin iubire. Si iubirea aceea intarzie sa apara...sau mai mult, sa se materializeze. Nu te invinovatesc, iubi. E doar vina mea, tu ai fost singurul care ai putut sa ma vezi asa cum sunt si sa ma implinesti. Pentru putin, dar ai facut-o. Spune-i si lui cum, poate te va asculta. As vrea sa-mi iau avant dar tot mai des ma simt trasa in jos. Si parca-mi cade pana si lumea peste cap. Intr-o zi nu o sa pot sa merg mai departe. Eu o sa mai incerc. Am avut 3 zile in toata vacanta in care am fost aproape de fericire. Si a fost o stare atat de placuta, usor atinsa de surescitare, dar s-a terminat. Si fiecare lucru ce ma mai scoate din gri e legat de el. Imi pare rau ca-ti spun astea, iubi, dar nu am cui altcuiva sa-i spun.

60. Adio.

2012-01-25T08:10:00.000-08:00

E ultima zi. Ultima zi in care ma mai mint, in care-l mai mint pe iubi. Asta nu mai poate continua. Nu pot sa intretin la nesfarsit o minciuna doar pentru ca-l...iubesc. Totul a devenit o mare iluzie. Uneori, simt ca iubi nici macar nu exista cu adevarat. Ca nu e decat o proiectie. Asa ca astazi iti spun "adio", desi suna cam emfatic. Nu o sa-mi fie dor de tine, pentru ca m-am hotarat sa intru intr-o alta lume. Sper sa nu mai am nevoie sa te regasesc vreodata, pentru ca stiu ca acum nu mai pot continua. Vei muri? Nu, nu vei muri, doar vei ramane blocat intr-un univers in care eu nu voi mai fi. Nu cred ca e atat de trist. Ce-am fost eu pentru tine mai mult decat o proiectie, mai mult decat o masca a celei pe care ai iubit-o cu adevarat si pentru care vrei sa mori?! De ce m-ai ales tocmai pe mine? Dar nu, nu regret. Sau nu totalmente. Cat te-am iubit fara sa stiu ca tu nu o faci, am fost extrem de fericita. Dupa...am trait intr-un fel de vis ce alterna intre frumos si cosmar. Si a fost mai mult cosmar, imi pare rau. Te iubesc, te voi iubi mereu pentru ca ai fost aici in clipele cele mai groaznice, in momentele in care eram singura, dar singura de tot. Tu m-ai facut sa-mi recapat prietenii si sa invat sa judec altfel, tu m-ai determinat sa caut sa iubesc...pe altcineva. Te iubesc, iubi. Adio.

Chef de tine!

2012-01-24T08:29:00.000-08:00

Da, mi-e dor nespus de vara. Mi-e dor sa-mi fie cald si sa cred ca imi va fi si mai bine, sa zambesc, sa visez atat cat vreau, cu ochii inchisi...ori, cel mai adesea, deschisi. Azi visez, dar visele ingheata si realitatea e mai concreta decat vara. Vreau sa ma intorc la mine...vreau sa ma uit in oglinda si sa stiu ca lumea e a mea si ca nu-mi pasa de intrigi, ca raul nu se poate atinge de mine. Si...am reusit in fiecare vara. Dar vara asta parca nu mai vine...si iarna asta parca nu se mai termina. O sa fie a 17a vara, o sa intru prin iarna in al 17-lea an. Si poate ca e si ultima vara de ...copil. Ultima vara in care nu am nicio grija...cu exceptia celei care nu va disparea probabil niciodata. Dar am un chef nebun sa te iubesc vara asta. Iarna nu-i asa potrivita, se limiteaza la vise...vrei sa-mi indeplinesti visul? Cata energie am sa mai acumulez pana in vara, cata putere nebuna de a te iubi? Oare cum am ajuns prinsa in vartjeul asta? Cum am ajuns sa ma preocup de lucruri fata de care nu am nicio tangenta? Sa ma zbat pentru nimic...

2012-01-14T09:30:00.001-08:00

Am sa ma opresc din nou si am sa las timpul sa se desfasoare intr-o lume ce nu e a mea. Doar ca sa-mi alimentez pentru o noua perioada durerea ce acum pare sa fi disparut. Ma simt incompleta fara durere, mai incompleta decat sunt acum cand am scapat, parca, de ea. Durerea era sursa marii mele iubiri din vis. Realitatea e sursa unei agitatii ce nu duce la un rezultat concret. Si in momentul asta vreau sa stau si sa incerc sa inteleg ce se intampla si de ce. Spre ce ma indrept? Care e calea mea? Nu vreau sa merg mai departe lasand lucruri in urma, fara sa ma gandesc macar la ele. Nu vreau sa ignor, nu vreau sa uit. Asta nu e viata mea. Asta nu sunt eu, dar am vrut mereu sa fiu asa, nu? Mi-am dorit agitatia, dedicatia, munca...Dar mai presus de toate imi doresc ceva ce viata asta nu-mi poate da...pentru ca fiecare scena e urmata de o alta, jucata de alte persoane. Nu actori, ci persoane, ce poate ca incearca, la fel ca mine, sa gaseasca un sens, sa faca ceva. Si ma opresc. Azi ma opresc pentru ca nu pot, nu asa. Vreau lumea mea. Lumea mea in care nimeni nu ma putea rani pentru ca nu ajungea la mine, o lume in care puteam spune nu si puteam sa ignor rautatile. Nu vreau sa devin ceea ce devin.

te iubesc.

2012-01-02T06:13:00.000-08:00

Alergam impreuna azi-noapte sau poate ar trebui sa spun azi-dimineata? Alergam si incercam sa ne regasim...sau alergam de tine? Stiu ca la un moment dat erai imbracat ciudat, nu-ti recunosteam chipul si ma ascundeam de tine, fugeam de tine, asta trebuia sa fac. Am alergat pe scari si mi-e atat de frica de scari, te-am vazut la baza lor in timp ce ma sufocam intre oameni...si voiau sa intru intr-o sauna. Dar mi-am dat seama, abia atunci, ca sunt claustrofoba si ca trebuie sa fug, din nou. Ce sa fi insemnat? Si tu te uitai la mine, de jos. Eu eram pe o treapta, tu erai sub toate treptele. De ce? Am fost atat de constienta inainte sa te vad pe tine, stiam ce trebuie sa fac si nu mi-era teama. Si acum, acum ma simt din nou euforica si iar simt ca ceva pluteste in mine. Intai nu-mi vorbeai, erai aproape de mine dar nici macar nu ma bagai in seama si eu stiam, constant, ca vreau sa-mi spui ceva...si era si mama prin prejma, iar pe mama am mintit-o in legatura cu tine, cu el. Nu-mi zambeai, stateai intr-un colt si nu ma priveai deloc...si in loc sa-ti zic eu ceva am hotarat sa plec. Nu-mi mai aduc aminte ce s-a intamplat intre timp, dar dupa fugeam de tine. Ma cautai...dar eu nu puteam sa stau, nu-mi dadeam voie. La un moment dat nu te-am mai vazut si am crezut ca ai plecat asa ca am coborat scarile si m-am dus in sala cu o masa lunga si multe usi, de fapt nu foarte multe, doar doua. M-am ascuns dupa un stalp si m-ai gasit. Cum de m-ai gasit? Nici atunci nu mai stiu ce s-a petrecut, dar imi amintesc ca dupa nu am mai fugit de tine, ci fugeam impreuna. De ce ne era atat de teama nu pot sa-mi dau seama, insa ne tineam de mana. Si eram fericita, voiam sa fug cu tine. A fost cel mai concludent vis din viata mea, te iubesc si nu mai fug de tine. Sper ca nu e prea tarziu si nu o sa fugi tu, acum.

happening.

2011-12-31T09:12:00.000-08:00

O da, a inceput. Si e trist ca nu intelege, si e trist ca nu vreau sa fie asa si as fi fost dispusa sa fac cum vrea ea, pentru ea...dar ea nu vrea sau in fine, pur si simplu nu intelege. Nu e asa frumos sa-i vezi pe ceilalti cum se prefac ca se distreaza sau unii chiar se distreaza de "revelion" si tu stai si plangi ca fraiera, dar...asta sunt pana la urma urmei. Unele lucruri nu se schimba, doar ca se inrautatesc. Mda, azi lucrurile s-au inrautatit si eu la 00:00 trebuie sa dorm, trebuie!

2011-12-31T05:34:00.000-08:00

Nu stiu de unde am capatat obiceiul asta prost, foarte prost si nu neaparat pentru mine, cat pentru parintii mei, pentru cei care parca tin la mine. Nici macar nu mai stiu exact anul in care m-am simtit asa pentru prima oara, stiu doar ca a fost primul an petrecut intr-o atmosfera necunoscuta mie si de atunci se tot repeta, de atunci a devenit un obicei, un obicei foarte prost, dar pe care nu-l pot inhiba, nicicum.
Nu vreau sa plang, dar trebuie sa plang si nu stiu de ce o fac. Nu imi fac o "reconstituire" a ce s-a intamplat in fiecare an, cel putin nu constient, dar simt ca totul se prabuseste. Da, stiu, ca ultimii ani au fost cam prosti ( si da e cuvantul cel mai potrivit pentru a-i descrie), dar totusi, au fost si lucruri bune, nu? Nu sunt numai regrete, nu pot fi numai regrete, atunci cum as fi reusit sa supravietuiesc?! Insa, de fapt, orice lucru bun care s-a intamplat anul asta...anul trecut, oare? a fost insotit si de un regret, de o dezamagire. Si cel mai trist e ca mereu sunt dezamagita de mine, ca mereu este vina mea si nu pot face nimic ca sa schimb lucrul acesta. Daca nu m-ai cunoaste, de fapt, oricum nimeni nu ma cunoaste, m-ai crede destul de fericita, poate chiar fericita. De ce sa plang atunci? De ce sa plang cand am toate hainele pe care mi le-am dorit, toti pantofii, cand am ce-mi trebuie, cand am un iubit foarte frumos si foarte protector si simpatic, dar care de fapt nu e real, cand am reusit in orice plan, nu? Adica sunt inteligenta, cica, ma descurc, am "functii", evoluez, promovez, ma mentin, ma autodepasesc. Si pentru ce? Ah si de ce sunt toate puse in ordinea asta? Pentru ca in ordinea asta le simt si e posibil sa fiu superficiala, dar nu mai stiu ce inseamna superficialitatea. Sunt norocoasa , poate. Dar in ce sens? In sensul in care la scoala reusesc mereu sa inving? Si ce inving? Nu stiu pentru ce lupt, daca asta fac, nu stiu carui "tel maret" ma dedic, pentru ca nu am niciunul. Si cel mai grav nu mai cred in nimic. Dar asta se intampla si anul trecut...Doar ca anul asta pare si mai trist, desi...in esenta a fost mai bun, nu? Am castigat un concurs, am fost prin Europa, am fost felicitata, am cunoscut oameni, am intrat intr-un nou grup, ar fi trebuit sa-mi fac prieteni, m-am plimbat, am iesit, am ras, am avut peripetii, m-am si indragostit parca, am obtinut alte functii, am militat pentru...ei bine pentru nimic, m-am straduit, am incercat. Dar pentru ce? Toate astea nu-mi ofera nicio satisfactie. Nici macar faptul ca m-am " indragostit " nu inseamna nimic, parca de doua ori chiar. Prostii, eu sunt prea mica ca sa inteleg ce semnifica asta...dar chiar sunt prea mica? Am aproape 17 ani, la naiba. Mi-a spus o prietena ( cred), lucrul acesta, candva. Si ce daca? Limitele nu mi s-au schimbat? Sunt la fel de limitata ca inainte, nu pot trece peste anumite oprelisti. Anul asta...anul asta a fost un an al minciunilor, m-am ingropat in minciuni. Si am ajuns sa cred in ele, pentru ca altfel nu as fi putut. Insa, oare toate minciunile acestea nu m-au facut defapt sa ma complac in fiecare situatie in care m-am aflat? Nu m-au impiedicat ele de la a face ceva concret? Ah, si seara trecuta. De ce ma doare atat de tare vestea de seara trecuta? Eu nu am nicio legatura, mie nu ar trebui sa-mi pese, nu? Dar de ce sa-mi pese? De cine sa-mi pese? Nu ma am pe mine...nu am "marea mea problema/ iubire" cu care sa ma confrunt, asa ca incerc sa le inteleg pe ale lor, sa gasesc intrigi si explicatii. Si nu are rost, dar altfel nu pot.
Si totusi de ce plang? Daca sunt atat de rece, atat de insensibila, capabila sa-mi mint parintii...si ei cum pot ei sa ma creada, cand eu sunt mereu altfel, cand nu sunt fericita. Suna asa...morbid si ciudat tot ce am scris, chiar daca nu am recitit si probabil nu o voi face fiindca as plange si mama e prin preajma. Nu am suportat niciodata sa ma vada ceilalti plangand, desi in ultima vreme nu mai incerc atat de tare sa ma ascund, fiindca stiu ca nu plang pentru ei, ci plang pentru mine. Da sunt egoista, sunt teribil de egoista...insa poate nu e doar vina mea. Si oricat m-as autopedepsi acum, mi-e imposibil sa nu arunc vina si asupra lor. Nu e vina mea ca nu am intimitatea necesara, nu e vina mea ca nu am anumite posibilitati, chiar nu e. Dar nu am putut niciodata sa le spun, nici nu ar intelege...pentru ei alte lucruri sunt importante si au si ei frustrarile lor. Doar ca nu-mi place deloc ceea ce am devenit, nu-mi place ca sunt goala, dura si nesimtita. Dar asa sunt...si nu am vointa necesara ca sa schimb toate astea. Daca am iubit sau nu pe vreunul din ei cu adevarat? Asta nu pot spune. Posibil sa da, posibil sa nu. Cert e ca nu reusesc sa-i uit, pe niciunul dintre ei. Clar, ce a fost mai recent pulseaza mai tare, dar nici trecutul usor mai indepartat nu e mort. Nu am trait din plin niciun moment din anul asta. Nu l-am inteles, nu l-am asteptat, a zburat doar si eu i-am permis sa zboare. Am avut multe...dar nu am avut ceea ce mi-am dorit mereu si habar nu am daca voi avea vreodata. Cu ce am ramas? Probabil cu un CV destul de bun pentru ei, nesemnificativ pentru mine si cu o groaza de intrebari ( nu mai mentionez regretele fiindca sunt legate de intrebari). Ma intreb de ce nu am actionat altfel atunci, de ce am plans in seara aia de vara cand eram ok, nu? Sa fi fost doar oboseala? Sa fie acum doar oboseala...dar nu are cum, sunt cred ca 4 ani la rand...si nu am de ce sa fiu obosita...sau am? De ce nu l-am sarutat, de ce nu i-am spus nimic? De ce acum inca ma mai gandesc la lucrurile alea dar nu sunt capabila sa reactionez. Nu sunt prezenta acolo unde as vrea sa fiu, nici nu am cum. Sunt prea departe si am crezut ca pot supravietui, ca voi reusi sa mai traiesc asa doi ani si apoi va trece. Dar de fapt, nu, nu pot. Incerc, dar mi-e greu si sincer mi-e teama de ce va urma. As mai avea multe de spus, dar simt ca esentialul l-am scris, desi nu am dezvaluit nimic si nimeni nu va citi si nu va intelege si nu va reactiona, chiar daca voi spera la asta. Si plang.

59.

2011-12-26T07:51:00.000-08:00

Iubi s-a intors incarcat si cu un zambet imens pe buze. L-am vazut de sus, de la fereastra, cum venea cu un brad mare, mai mare chiar decat el si cu doua sacose in mana cealalta. Ma intreb cum le-a adus pe toate pana aici, fiindca nu poti ajunge cu masina la cabana. Mai are vreo 4 sacose lasate ceva mai jos. Zambesc si eu, desi trist, cat ar fi de frumos ca totul sa fie in regula, ca iubi sa fie sanatos in primul rand, sa ma iubeasca si sa ne petrecem vacanta de iarna aici, doar atat. Sa pot spune ca sunt fericita, ca iubesc si mai ales, ca sunt iubita. Dar nu, trebuie sa traiesc intr-o iluzie...macar traiesc si asa. Plec de la fereastra si deschid dulapul mare, scot din el o rochie mai veche verde, imi pun ciorapi rosii si cobor. Daca tot jucam teatru, sa-l jucam ca la carte. Nu ma pot uita in oglinda dulapului, e plina de praf. Nici nu stiu daca vreau sa ma vad, cine stie, poate nu mai sunt eu.
Cobor si il gasesc razand in fata usii. Inca de sus am hotarat sa intru in joc si sa imi induc ideea ca ceea ce se intampla e real, chiar daca nu e asa. De acum inainte, viata mea cu iubi, atat cat mai e din ea, va fi reala.
- Am adus brad si ornamente, multe ornamente, trebuie sa-l impodobim. Si am si mancare, ma duc sa o aduc. Iti sta foarte bine asa! Ti-am luat si o rochie. Ah, nu trebuia sa-ti spun, e cadou de Craciun. Nu conteaza, poate vei vrea sa o porti diseara. Ma duc dupa celelalte lucruri, inchide usa sa nu se faca frig.
Zambesc si ma proptesc in pragul usii. Iar i-a crescut parul, carliontii lui zburda in timp ce alearga prin ninsoare. Da, a inceput sa ninga, e o iarna...perfecta.
Il urmaresc cum se intoarce si mai incarcat, razand necontenit. Ajunge langa mine, arunca sacosele inauntru si ma trage spre el.
- Hai, e iarna!
Ma ia in brate si se arunca cu mine in zapada de sub bradul de langa cabana. Ma intinde usor, imi indeparteaza firele rebele ce mi s-au lipit de fata ( si parul meu e mai cret acum) si imi saruta nasul extrem de rosu. Apoi, arunca cateva fire de zapada in mine, ii zambesc larg, primul meu zambet adevarat din iarna asta si iau si eu un mic bulgare de zapada pe care i-l arunc in fata. Isi ia mutra de copil rasfatat si suparat si se lipeste de mine, ma saruta indelung, in timp ce cu cealalta mana imi strecoara un bulgare in gluga. Ma ridic, si ii intind si lui mana.
Ne-am batut cu bulgari pana pe inserat si a fost prima zi de iarna din viata noastra.

58.

2011-12-25T07:03:00.000-08:00

Zilele pana la Craciun au trecut repede, mult prea repede ca sa imi mai dau seama ce au insemnat de fapt. As vrea sa spun ca eram cat de cat fericita, dar de fapt, eram poate doar...impacata, linistita, cumva. Il aveam pe iubi langa mine, doar ca totul se schimbase, era ca si cum eu as fi murit. Si traim, moarta fiind, intruchipand o alta fiinta moarta cu adevarat. Insa nu-mi permiteam sa schimb lucrul acesta. Eram impreuna, ne regaseam in fiecare noapte in fata semineului, mereu aprins din acea seara inainte. Nu ne regaseam, doar ne intalneam si credeam ca ne alinam unul altuia durerea. Nu mai stiam cine sunt, nu mai stiu cine sunt. Cu fiecare zi ce trece imi alienez tot mai mult partea "umana", reala. Devin..."ea". La inceput mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu faptul ca eu nu mai exist si nu voi mai exista niciodata in viata lui iubi. Atunci am realizat si ca nu am insemnat niciodata nimic cu adevarat pentru el. Si a durut cu atat mai mult cu cat doar o jumatate din mine mai era capabila sa perceapa lucrurile acestea. De atunci in mine se poarta o lupta crancena in zorii ei si tot mai slaba acum, spre ...sfarsit? Nimeni nu are sa castige, oricum.
Iubi e plecat. A spus ca merge sa faca cumparaturi pentru Craciun si nu m-a chemat si pe mine. M-a mirat lucrul acesta, dar nu vreau sa ma gandesc la el, cu siguranta e ceva legat de ea, nu imi doresc sa aflu povestea lor. Asa ca m-am dus sus, in camera in care nu am mai intrat de cand am plecat eu, m-am bagat in pat si incerc sa gandesc, sa imi fac putina ordine in ganduri, sa-mi dau seama ce se intampla cu mine, cu iubi, cu iluzia lui, cu viata noastra, cu noi. Ironic, dar primul lucru care-mi vine in minte e ca fiecare prim lucru care ar fi trebuit sa fie special in viata mea s-a dovedit o totala dezamagire. Primul sarut dintr-o vara trecuta, foarte trecuta, prima incercare de iubire, prima zi de facultate, primul moment cand m-am intors acasa si mi-am promis ca nu voi mai locui nicicand acolo, primul examen, prima decizie clara din viata mea: de a nu-mi lua permisul auto chiar daca nu ma impiedica nimic sa o fac si m-ar fi ajutat, dar nu il voiam, nu stiu de ce. Si apoi, apoi l-am intalnit pe iubi...si prima mea intalnire cu el a fost minunata, prima clipa cand am realizat ca sunt indragostita de el, ca iubesc pentru intaia oara a fost paroxismul putinei fericiri din viata mea, primul sarut cu iubi...Si dupa, prima noapte de dragoste. Nu a fost pic de dragoste implicata, nu a fost iubi, nu am fost eu. In trupul meu traieste o iubita moarta. Sufletul meu s-a retras probabil printre oasele sfaramate ale corpului ei...iar eu, eu nu mai stiu cine sau ce sunt.
Si totusi...il iubesc.

57.

2011-12-17T06:23:00.000-08:00

Da, era mana lui. Era mana lui slaba, cu degete lungi, calda. Credeam ca isi va retrage imediat mana, ca va merge sa aprinda lumina si ma va "trimite" in camera.
Dar, in schimb, mi-a strans mana intr-a lui. Mi-am dat seama ca a mea era foarte rece, mereu mainile mele sunt reci. Nu l-am privit, nu imi doream sa-i vad chipul fiindca mi-era teama ca isi va da seama cine sunt si va pleca. Stiam ca in sufletul lui spera ca eu sunt ea. El viseaza...e noapte, nu mai poate fi "realist". Inainte sa-l cunosc pe el nu as fi suportat niciodata sa fiu confundata cu altcineva, indiferent de ce castigam din asta...pe moment. Dar, inainte de el, nu iubeam. Mi-am innecat orgoliul in suflet, am abolit ratiunea... chiar si pe cea sufleteasca si m-am parasit in nestiinta, in nefiinta . Nu mai puteam fi fiinta cand din mine ramasese doar sufletul...doar o picatura de suflet, de fapt. Acum eram sigura ca va fi iubi cel dinainte...doar ca ma va insela pe mine cu...mine. Nu ma iubeste. M-am ridicat, pastrandu-mi mana intr-a lui, m-am apropiat de el, i-am cautat chipul pe intuneric, avea ochii inchisi. I-am inchis si eu pe ai mei si i-am sarutat fiecare particica a chipului, incepand cu coltul ochilor si terminand cu varful nasului. M-a tras inspre el, si-a plimbat, tandru, mana prin parul meu, mi-a mangaiat ochii si fruntea, mi-a sarutat tampla si genele. Apoi, deodata m-a cuprins cu bratele lui slabe, dar puternice, si m-am cufundat in bratele lui. Ne-am ridicat, am deschis ochii, dar nu ne-am privit, ne indreptam clar spre dormitor. Ne-am oprit insa in sufragerie, focul din semineu era stins, din flacara de aseara ramasese doar cenusa, la fel cum s-a intamplat si cu noi. Nu mai stiu ce s-a intamplat dupa aceea, mi-am pus o bariera in suflet si in minte. Clipa aceea a ramas incrustata intr-o durere profunda, intr-un cristal ascutit ce are sa ma strapunga de acum...pana la sfarsit. M-am prostituat si m-am inselat singura. Cum sa traiesc cu asta? Cum sa-mi spun zilnic ca e bine, ca ma iubeste, cand stiu ca de fapt nu o face si traieste intr-o minciuna, intr-o iluzie, un delir. Din noaptea trecuta...el nu mai traieste in realitatea concreta, o jumatate din mine a mers cu el, abandonand prezentul, iar o alta jumatate traieste acum si analizeaza totul, la sange. L-am pierdut pe iubi, m-am pierdut pe mine. M-am mintit atat de mult...de asta nu am fost fericita, de asta nu voi fi niciodata fericita.
M-am trezit dimineata, l-am sarutat usor pe obraz si am asteptat sa deschida ochii. Erau atat de verzi, atat de intensi. Nu stiam la ce sa ma astept. M-a privit...dragastos, am vazut-o pe ea in ochii lui. Si el se uita la mine...Era clar. Devenisem iubita lui, doar ca nu eram eu. S-a ridicat si m-a sarutat apasat, indelung. A fost prima oara cand nu am inchis ochii in timp ce ma saruta. Pentru ca el saruta buzele mele, dar le simtea pe ale ei. Aveam sa fiu de acum inainte...pana la sfarsitul lui...sau al meu o iubita moarta. Pentru mine si pentru el.

Prima noastra noapte de dragoste nu a fost a noastra.

56.

2011-12-13T09:44:00.000-08:00

Deschid ochii si e intuneric, focul din semineu s-a stins. Sunt dezvelita, mi-e frig si ma simt amortita. Incerc sa-mi dau seama ce s-a intamplat, unde sunt, stiu deja. Tot ma mai mira faptul ca iubi nu m-a invelit, ca a lasat focul sa se stinga... chiar si ca nu m-a dus intr-un pat, desi stie ca-mi place sa dorm ghemuita. Sunt sigura ca ultimele lui cuvinte din visul meu au fost ceea ce vreau eu ca el sa-mi spuna. Doar ca dialogul e expresia lucrurilor reale, care se intampla cu adevarat. Se chinuie prea mult sa nu-i pese, oricat de rece ar fi nu m-ar putea lasa sa inghet, aici, nu ar putea sa nu simta, chiar deloc. Are nevoie de mine, sunt..."ceva" al lui de companie. Si nu ma simt deranjata de asta, doar ranita, dar ranita am fost mai mereu, m-am obisnuit. El trebuie sa fie undeva pe dupa perete, verificand mereu daca sunt bine. Trebuie sa fi facut asta, nu pot sa cred altfel! Mi-e foame, simt nevoia de un sandvis si de ciocolata calda. Ma ridic, ma intind indelung, cu zgomot, in speranta ca voi auzi un zgomot care sa-mi dea de inteles ca a fost acolo, ca simte ceva pentru mine. Dar nu aud nimic. E bezna, dar m-am invatat sa bajbai prin intuneric, de mers nu as putea merge vreodata, uneori ma impiedic chiar si pe lumina. Dau de usa de la bucatarie. Pentru prima oara e inchisa, iar eu ca de obicei nu am forta. Ma chinui putin sa o deschid, pentru o clipa imi trece prin minte gandul ca ar fi incuiata, dar nu, nu mi-ar putea face asa ceva. Intru, nu aprind, insa lumina. Mi-e frica sa luminez orice colt din cabana asta. Nu pentru ca mi-ar starni amintiri, fiindca amintirile nu-mi sunt starnite doar de imagini, ci fiindca mi-e teama ca el a plecat...
Deschid frigiderul, incercand pe cat posibil sa diminuez lumina acestuia. E plin...cum era si cand...cand a trebuit ca eu sa plec. Imi iau cele necesare pentru sendvis, o sticla de Cola si o ciocolata alba, aerata. Am nevoie de zahar si nu pentru ca m-ar ajuta ciocolata atunci cand sunt trista...de fapt nici nu sunt trista. Cat mi-as dori sa fiu doar trista in momentul acesta. Inchid frigiderul, caut cu palmele un scaun, il gasesc, ma asez la masa, imi deschid sticla de cola si ma cufund intr-o reminescenta de copilarie. Incep sa plang, era nevoie, nu am mai plans de prea mult timp. Imi miroase a dulce si nu e nici de la cola nici de la ciocolata. Intind mana mai departe pe masa. Gasesc un termos...stiu ca acolo e ciocolata calda...alba. Mie mi-au placut mereu lucrurile albe, cu exceptia sucului. E si o cana langa, imi torn in ea, dau sendvisul la o parte si imi inmoi patratele mari de ciocolata solida in cea calda, lichida. Mai beau si cate un strop de cola, cate o lacrima si tac. Nu gandesc, nu simt, nu incerc sa-mi dau seama de nimic. Ma strabate insa un fior inexplicabil, cum am mai patit si rastorn cana de ciocolata calda. Intind mana sa o ridic...dar, in schimb, intalnesc o alta mana.

55.

2011-12-13T09:06:00.000-08:00

Am ajuns. Ne-am intors. Dar nimic nu mai e la fel, nici nu ar mai avea cum. Un gand ciudat imi strabate mintea: cand am venit pentru prima oara aici eram fericiti, foarte fericiti, atunci probabil a fost momentul nostru de fericire maxima pentru ca eu il iubeam enorm si credeam ca si el ma iubeste, vreau sa spun ca ma iubea, dar...parca nu mai pot. Si...daca acum venim distrusi aici, el nu stiu in ce masura e trist, dezorientat sau ...mort acum. Cum ar fi sa iesim de aici teribil de fericiti? Sa ne intoarcem la cum a fost. Dar nimic nu mai e nicicand la fel...Ironic. Nu stiu ce sa fac. Intru pe usa cabanei de unde am iesit ultima oara alungata de iubi...si atunci, in adancul sufletului meu chiar am crezut ca voia sa ma protejeze, dar...probabil isi dorea doar sa scape de mine pentru a-si consuma durerea singur. Devenisem o povara. Am fost si probabil sunt inca o povara. Dar unele greutati preferi sa le iei cu tine, doar fiindca ai nevoie sa te amagesti, sa crezi ca ceva mai poate fi recuperat, ca nu s-a terminat totul, inca...
Nu am niciun bagaj, nu am niciun sentiment pe care sa mi-l pot explica, nimic clar. Ma opresc in fata usii. Vad cuierul, stiu ca ar trebui sa-mi las acolo geaca, dar mi-e prea teama. Mi-e frica ca scena de dinainte de plecarea mea se va repeta, ca cine stie poate e iar ziua mea, am pierdut sirul zilelor, anotimpurilor. Nu cred ca e iarna, totusi, nu a nins. Si chiar si asa... Nu vreau ca iubi sa-mi mai transfere inca o data groaza lui, nu vreau sa-l mai vad furios, mistuit, infricosat. Si intepenesc acolo. Realizez ca nu mai am motive sa-i spun iubi...probabil eu inca il iubesc, nu mi-am mai definit de mult sentimentele, nu m-am mai analizat de mult, nu am mai apucat sa incerc sa ma inteleg.
- Nu te dezbraci?
Imi zambeste. Si ii simt ochii verzi atat de calzi, atat de profunzi, de parca m-ar iubi sau...ar fi pe punctul de a plange. Imi las eu o lacrima, stinghera, sa se piarda pe obraji. Apoi imi dau haina jos, ma descalt, mecanic si ma duc in fata semineului. Mi-era frig, mi-era groaznic de frig. Nu incerc sa spun sau sa fac nimic. Ma ascund parca de lume, de el si de mine in fotoliul imens din fata semineului. Vreau sa ma pierd in el, sa inchid ochii si sa adorm...pentru totdeauna.
- Ma duc sa fac ceva de mancare.
Incerc sa inteleg ce vrea sa-mi spuna, sa-mi dau seama care este adevaratul sens al cuvintelor lui, ceva imi suna straniu, diferit.
- NUUU!
Se intoarce spre mine, mirat, cu spranceana ridicat. Ochii ii sunt inca verzi.
- Te rog, nu. Nu gati tu. Nu mi-e foame. Nu vreau sa mananc nimic facut de tine, nu vreau sa fii nicaieri pe langa vreun cutit. Te rog.
- Ce...ti-e frica ca o sa te "infectez"?
- Sa ma infectezi? Poftim ? Nu stiu ce vrei sa spui.
Se uita la mine de parca as fi vinovata.
- Ah, nu! Cat poti fi de insensibil? Cum poti sa crezi ca eu as putea vreodata sa te consider in stare de asa ceva? De ce as face-o? De ce?
- Pentru ca sunt in stare.
- Nu, nu esti. Asta nu pot sa o mai cred. Incerc...sa inteleg..ca nu ma iubesti, ca nu ai facut-o niciodata si sa ma conformez cu ideea ca sunt suficient de slaba incat sa raman cu tine chiar daca stiu toate acestea. Dar nu pot crede ca mi-ai putea vreodata face rau.
- Crezi ca moartea e un lucru rau?
Nu mai e dur, nu imi mai vorbeste de parca mi-ar reprosa ceva. Pur si simplu imi cere parerea.
- Nu te ascunde in moarte. Sa nu crezi ca daca mori e ceva bun. Ca moartea ta va face bine.
- Raspunde-mi la intrebare....te rog.
- Acum, da, cred ca moartea e un lucru rau. Nu poate fi nimic bun in faptul ca esti nevoit sa dispari cand totul merge bine, cand te-ai indragostit, cand esti iubit si poti fi fericit. Nu pot crede lucrul acesta.
- Nu iubesc. Da, ma iubesti. Dar nu as putea fi niciodata fericit.
- Tot nu e ceva bun. Nu te gandesti ca nu ai sa mai fii? Poti concepe o lume fara tine?
- Lumea deja merge mai departe fara mine.
- Si eu?
- Tu nu esti parte din lume. Te iubesc.

dialog?

2011-12-03T23:45:00.000-08:00

- Poate ca e ceva stricat in mine...dar nu mai inteleg ce sens are. Ma fascina inca de cand eram mica, nu stiu de ce, si acum, acum mi se pare cel mai animalic lucru si nu in sensul bun. E posibil ca pana la urma sa nu-mi fi pierdut de tot inocenta? NU, de fapt nu, atat timp cat vorbesc despre asta inseamna ca sunt pierduta...pentru totdeauna.
- Nu inseamna ceea ce vezi tu. Prost obicei ai. Dar nu inseamna asta.
- Principiul e acelasi, nu?
- Nu ar putea fi niciodata acelasi cu tine.
- Nu ma poti iubi. Nu poti sa-mi spui ca ar fi altceva cand tu nu simti nimic.
- Eu sunt terminat. Eu nu caut sa te iubesc, nu caut sa definesc nimic, nu ma grabesc.
- Dar eu da. Pentru ca simt ca sunt foarte in urma si ca am ramas impotmolita cu tine. Si tu...
- Si eu iti spun ca am iubit o singura data si pe altcineva.
- Nu. Si tu ai nevoie sa raman cu tine pentru a supravietui. Iar eu, spre deosebire de tine, intr-un anumit fel te iubesc si nu te pot parasi. Daca te-ai purta cat de cat altfel, poate ca te-as iubi cu adevarat, dar deocamdata mi-esti drag si atat.
- Suficient de drag incat sa-ti sacrifici viata pentru mine?
- Nu imi "intoarce" cuvintele. Nu stiu...
- Tu spui ca ti-e dor de cel pentru care m-ai parasit o perioada, in vara. Si iti este. Dar nu l-ai iubit. Nu ai iubit pe nimeni fiindca nu i-ai dat nimanui de inteles ca ai fi dispusa sa-l iubesti si nimeni nu te-a iubit pe tine. Tie iti este dor de iluzia ta...iti este dor de mine, la inceput, de iubi, de tine insati. Daca ai putea te-ai indragosti de propriul alter-ego. Stai, de fapt ai si facut-o.
- Nu am curaj. Nu sunt atat de independenta pe cat credeam, nu pot sa ma opresc si sa schimb ceva, sa fiu altfel decat pana acum.
- Ba da, ai facut-o odata si nu a iesit bine. Si ti-e teama sa incerci din nou.
- Vreau sa dorm cativa ani.
- Minti. Vrei sa iubesti.

2011-12-03T06:10:00.000-08:00

Pentru ca oricat incerc sa ma opresc nu pot si chiar daca fac eforturi imense sa ma apuc din nou...tot nu pot. Habar nu ai cum e sa fii la limita, cum e sa traiesti mereu la mijloc, intr-un compromis pe care ti l-ai creat tu singur intr-o oarecare masura. Ar trebui sa fiu fericita acum, nu? Cumva, ar trebui sa ma simt bine...cat de cat implinita. Dar nu pot fi. Am aproape tot ce mi-am dorit vreodata si eu inca caut altceva. Si probabil mereu voi face lucrul acesta. Nu stiu sa iubesc, nu stiu sa fiu o prietena buna, nu stiu sa fac sa nu-mi pese de cei de care chiar ar trebui sa nu-mi pese, nu situ sa tac si sa ignor cateodata, cand e bine, nu stiu sa schimb ceva. Dar toate astea pot fi date la o parte pana la urma...doar ca eu ma inchid in minciunile mele, dau impresia ca as fi cea mai fericita fiinta de pe pamant si de fapt nu sunt. Pot fi oricum vreau, pot avea orice vreau...cu o anumita exceptie si poate ca as putea sa o includ si pe aceea. Dar nu imi doresc asta. Nu imi doresc nimic cu adevarat....

fuga.

2011-11-24T08:04:00.000-08:00

Mirosul puternica de fan,
aroma de henna pierduta in parul meu,
fiecare suvita mai rosie ca celalalta,f
fiece gand mai distrus decat ce dinainte.
Si toate curg, cad, intr-o mazga lucioasa,
vin spre mine, spre gura mea,
intra in narile mele, ma cutreiera,
se plimba pe deasupra nasului si ating varfurile sprancenelor,
apoi sunt furate, inevitabil, de frunte,
si o sfasie, o rup, o zgarie,
dar ea tace,
cuminte le priveste cum se bat, cum incearca,
sa-i rupa seva, sa o faca sa sangereze,
doar pentru a fi ca ele.
De parca nu toti ar fi incercat pana acum,
sa fie ca ea,
cu parul rosu, cu buzele sangerii, cu tenul alb,
cu sufletul mancat de viermi, cu o vesnica masca pe chip,
cu buzele intepate de viespile copilariei.
Si totusi ei vor, sa ajunga intr-o lume in care,
rautatea nu mai e doar un concept,
supravietuirea a decazut de la rangul de ideal,
s-a pierdut in mocirla.
Si ea e mai rau decat ei, dar a imbratisat raul suprem,
voi o urmati.
Si eu incerc sa va prind din urma.

2011-11-20T07:47:00.000-08:00

Mi-am cumparat o pisica,
Si pisica mea are labuta rupta.
I-am dat sa manance,
Dar pisica mea murise, pana ca eu,
sa ma intorc.

De ce mi-a murit pisica, tati?

Intr-o zi, in timp ce-mi conduceam,
Prietena, in ultimul loc de unde nu avea sa mai vina,
Am gasit un catel,
Am vrut sa-l mangai, dar,
El plecase in acelasi loc cu prieten mea.

De ce ma parasesc prietenii, tati?

Dupa ani, in ultimele clipe, ale,
Iubitului meu, pe care-l tineam de mana,
pe patul de moarte.
S-a spart lumea florilor,S
Si a cazut,
Iar iubitul meu a disparut.

Si nu mai am pe cine sa intreb,
De ce toate se intampla, asa cum se intampla...?

.

2011-11-05T06:21:00.000-07:00

Nu am reusit sa simt toamna, sa devin o fiinta cu frunzele, pentru ca stii, frunzele uneori mai si respira. Pentru o vreme, desi scurta, am fost si eu o frunza. M-ai transformat tu intr-una si am respirat. Mai mult ca niciodata, dar nu am reusit sa fiu fericita. Mi-e dor sa mai pot vorbi cu tine, pentru ca in ultima vreme simt ca mi-am distrus sufletul in ultimul hal, incat nu mai reusesc sa traiesc pentru tine. Am reusit sa traiesc pentru viata si nu pentru suflet, sa nu mai respir pentru sufletul meu. Nu stiu unde ai plecat si de ce ai plecat, care e motivul ce ma determina sa spun mereu "nu" si sa nu ma arunc in nimic. Nu ma pot revolta impotriva mea, m-as distruge. Mi se pare ca am folosit de atat de multe ori replica asta. Imi lipsesti enorm, iubi, enorm! Sufletul meu nu mai respira, am uitat sa-mi creez iluzii pentru suflet, de fapt...nu am stiut niciodata. Ai fost tot ce mi-am dorit vreodata de la...viata, nu doar de la suflet, ci si de la viata. Si te-am stricat, eu te-am stricat, e vina mea ca te-ai imbolnavit. Te-am imbolnavit eu, prin ipohondria mea, prin pesimismul meu, prin raceala mea. Eu sunt cea care te ucide pentru ca ai ajuns sa ma iubesti. Ai respirat acelasi sentiment cu mine si te-am distrus. Si-mi pare rau, otrava mea ar fi trebuit sa ma ucida doar pe mine, la un moment dat.
- Niciodata, dar niciodata, nu m-ai intrebat cum am ajuns sa am SIDA!
- Nu mi-a pasat. Sunt inchistata in cochilia mea, sunt egoista, te iubesc in masura in care imi satisfaci nevoia de protectie si de iubire. Dar, stai, cum....nu m-am gandit niciand la asta. Cine ti-a determinat moartea, in afara de mine?
- Eu.
- Poftiiiim?
- Nu ai sa intelegi. Pentru ca tu nu ai iubit decat odata: pe mine.
- Si daca as fi iubit de mai multe ori?
- Poate ca ai fi ajuns sa intelegi ce inseamna sacrificiul, ce inseamna sa renunti la viata, sa nu-ti mai pese de nimic, sa fii capabil sa te sinucizi traind, pentru caa orice sens ar fi existat inainte si-a dat duhul. Tu nu intelegi cum e sa iubest cu intregul tau suflet si cineva sa vina si sa-ti fure tot, tot ce ai crezut ca vei capata vreodata. Singurul tau vis sa fie distrus de nimeni anume, dar de intreaga lume. Si m-am revoltat. Cand am auzit, am crezut ca cineva a pus la cale o comedie neagra, groaznica de prosata, sau ca mi se face o farsa. Obisnui sa-mi faca farse. Dar am vazut seriozitatea pe chipul ei si am stiut ca nu minte. Ca totul se terminase. Si intreaga mea viata sufleteasca s-a prabusit in viata reala. Tu nu intelegi!
- "Ei"?
- Nu as fi putut sa-ti spun lucrurile astea, vreodata. Pentru ca am crezut ca nu sunt la fel de egocentrist ca tine, ca pot sa mor fara a mai rani pe cineva, fara a-mi mai lasa amprenta in viata cuiva. Dar nu am putut, mi-a fost imposibil, pentru ca viata reala nu tine cont de suflet. Si sufletul meu e nimicit de realitate. Tu nu stii cum e sa se roage propriul tau suflet de tine sa-l ajuti si tu sa nu ai habar sa faci nimic pentru ca nu ai urmat niciodata un curs de prim-ajutor, nu stii sa salvezi un prieten, o viata, pe tine. Asta m-a ucis pe mine defapt, moartea sufletului meu, dar nu actul mortii in sine, ci faptul ca nu am fost capabil sa-l ajut, nu am crezut niciodata in nevoia de supravietuire.
- Nu ai mintit atunci.
Cateva lacrimi incep sa se prelinga, domol, pe obrajii mei, in timp ce colturile gurii, innebunite de durere, incearca sa zambeasca, cand ar trebui sa cada in dezamagire.
- Cand ti-am spus ca nu te iubesc?
Dau din cap. Stiu ca daca voi mai spune un cuvant, lacrimile ma vor napadi si imi vor inneca cuvintele, la fel ca in copilarie. Mereu e la fel ca in copilarie, ceva, viata mea de dinainte de el patrunde in mine tot mai des in ultima vreme.
- Nu, nu am mintit. Mereu am fost sincer fata de tine. Dar am crezut ca asta nu te va rani pentru ca nu m-ai fi crezut. Erai prea indragostita de mine ca sa-ti inchipui macar ca eu as putea sa nu simt la fel. Si ti-am spus-o , crezand ca tu nu ma vei crede. Nu sunt un monstru, nu sunt vinovat. Am iubit. Dar o singura data. Nu as fi putut sa te iubesc pe tine. Esti frumoasa, esti inteligenta, este visatoare, ai privirea aceea care ar trebuie sa faca pe oricine sa se indragosteasca de tine, esti naiva, inocenta, lipsita de protectie, dar mi-e imposibil sa te iubesc!
- E cea mai proasta declaratie pe care mi-ai fi putut-o face vreodata. Si te iubesc! Te iubesc cu atat mai mult cu cat incerc sa te fac sa te doara, in ultimele tale clipe, pentru ca acum stiu ca ai iubit pe altcineva si nu pe mine, pentru ca acum realizez ca nimeni nu ma poate iubi pe mine. Mai lipseste sa-mi spui ca ai iubit-o pe ea, tu insuti.
- Dar am iubit-o. Ea m-a ucis. Nu tu.
- Atunci, te rog, ucide-ma si tu pe mine.

2011-11-01T06:43:00.000-07:00

Fierul de calcat se plimba nestingherit pe o carare de pietre,
Frunzele cazute mai incercau sa-l mangaie din cand in cand,
Insa nici uneia nu i-ar fi trecut prin gand,
Ca el le va arde.

Nepasator, cu singurul ochi rosu, rece, stins,
Isi tarie zi de zi talpa uscata pe drumuri de tara pietruite,
Tot mai des, tot mai rece, tot mai arid,
Pana isi va da duhul.

Respira greu in ultima vreme, se si opreste uneori,
Incearca sa-si ridice privirea spre toamna si spre vant,
Dar ochiul sau priveste doar in jos, mereu spre pamant,
Caci e stricat.

E defect si trist, nespus de trist, la disperare,
Tristete de un farmec sublim, ratacita in izvorul lui de apa,
Care a secat odata cu tot ce era pentru el viata,
Si mai traieste inca.

Secunda de secunda, ceva in mecanismul lui se strica,
Firele se sufoca unele pe altele, temperatura se ridica,
Si intr-un tremur indefinit scade din nou si ingheata, lasand,
Butonul de pornire inchis.

Are sa-si poarte la nesfarsit durerile prin fire,
Nu va mai respira niciodata, nu va mai bea, nu va mai porni,
Morman minuscul de fiare vechi, la rasarit,
Isi va lua ramas bun si va apune.

Prea tarziu in toamna.

2011-10-29T08:44:00.000-07:00

- Nu stie, nu intelege, nu poate, nu simte...tot in legatura cu el, indiferent de cine e acel "el" caci a inceput sa varieze destul de des, tine de "nu". Dar eu il iubesc putin, putin de tot, pe el, acel el care ma face sa zambesc macar odata, care fie ma imbratiseaza, fie ma tine-n brate, acel el care e mereu al altor persoane, dar se intampla ca o data, pentru scurt timp sa fie doar al meu. Si cred intotdeauna ca vom ramane asa, dar iluzia se spulbera repede, e spulberata de catre ei. El, cel care ma asculta, el cel care nu incearca sa afle ceea ce nu vreau sa spun, el cel care e capricios, nebun, ametit, dragalas, niciodata al meu cu adevarat. Si eu nu am cum sa vorbesc, sa explic, sa determin. E pur si simplu asa si am incetat sa mai caut un sens. El acum e multiplicat, el traieste in colturi de suflet diferite, el e uneori ucis de catre iubi prin sufocare, alteori ajunge iubi sa fie ucis. Doar ca iubi a murit si a inviat de atatea ori, pe cand el atunci cand moare nu mai invie, ramane o simpla reminescenta...putin iubita.
- Stie. De inteles, intelege si tocmai de aceea evita orice are legatura cu acest lucru. De putut, aici nu stiu ce sa-ti spun. Uneori suntem mai complicati decat voi. Uneori nu stim ce vrem.
- Nu generaliza.
- Mi-e atat de mila de tine, atat de mila! As vrea sa te iau in brate si sa fug cu tine pana in centrul pamantului si sa ti-l aduc pe el oricare ar fi atunci si sa-l fortez sa te iubeasca. Vreau sa-mi plangi in brate, sa ma zgarii, sa ma musti de gat plangand amarnic, sa ma tragi de haine si sa incerci sa scapi pentru ca e un simplu instinct si nu fiindca chiar vrei sa faci asta. Vreau sa te intind pe o patura de frunze si sa te acopar cu ele, sa te ascund de toti ceilalti, sa-ti las doar cateva suvite de par in afara, sa se amestece cu frunzele, sa devii parfum, inima si seva de toamna. Sa stiu doar eu ca esti acolo si sa ramai de parca ai fi incatusata in mijlocul unei carari pe care trec toti, dar nimeni nu o strabate in afara de mine, atunci cand te caut. Si am sa vin zilnic, doar ca intr-o zi voi realiza ca nu mai esti fiinta de care mi se facuse mila si ca oricat am incercat sa te ajut, protejandu-te in singurate, intr-o mare creata de toamna, sa te adorm cu arome de pamant uscat, tu ai murit din lumea lor si a lui si te-ai dus in cea a frunzelor, doar ca ai nimerit tot in iad. Si ai sa fii o frunza firava, plapanda, mai diafana decat inainte, leganata de vant, izolata, mereu plangand. Intreaga seva a stejarului care te va gazdui va fi irosita prin lacrimile tale, vei ajunge sa ucizi un stejar, doar pentru ca nimeni nu te-a iubit. Si nu te va iubi nici el, va seca, va muri, iar tu vei cadea in iarna, unica frunza de pe zapada. Iti va fi frig, te voi inveli cu fulgi, vei ingheta, voi aduce si mai multa ninsoare asupra ta, vei tipa ca nu mai poti, am sa vin si am sa-ti crestez nervurile, iar intr-o zi iti voi taia creierul si apoi sufletul tau de frunza si vei muri. Iarta-ma, dar asta vrei?
- Poate ca da, dar sa fie sacrificiul meu pentru mine. Ceea ce spui tu suna ca o crima. Nu vreau sa fiu ucisa din mila, vreau sa fiu ucisa din...
- Din iubire, din...
- Nu, din pasiune. Daca tot e nevoie sa mor.
- Ce e cu tine? Lumea asta a devenit prietena ta, oamenii astia au inceput sa te aprecieze, tu ai inceput sa intri in alte contraste de vieti si totusi nu esti multumita.
- Am nevoie de ceva sa-mi ocupe constant timpul, trebuie sa ma epuizez ca sa o iau de la capat. Daca stau in loc, chiar si pentru o clipa incep din nou sa sufar. Si nu vreau, imi innec suferinta in propriile-mi minciuni si fac lucruri pentru altii, in iluzia ca ma vor ajuta si pe mine. Dar eu voi fi mereu pierduta, ma intriga ca nimeni nu-si da seama ca eu sunt doar o fantoma, o bestie moarta, dar inofensiva, care ii cucereste. Si cautam timp pentru mine, dar timpul pentru mine inseamna sacrificiul propriului meu suflet, inseamna durere. Nu, nu vreau timp pentru mine, vreau sa mi se innece toate secundele in minute si toate minutele in ore, ca sa ma innec si eu. Intr-o buna zi voi inceta sa ma mai zbat si atunci ma voi linisti. Si nimeni nu va mai fi nevoit sa suporte refularile mele, frustrarile mele pe care nu le pot depasi, nimeni nu va mai avea de ce sa ma caute, de ce sa-si piarda timpul. Se vor putea gandi la ei si ma vor uita repede pentru ca toti uita pe cineva prea egoist.

neputinta.

2011-10-24T09:54:00.001-07:00

Te rog sa taci. Sa pleci odata pentru totdeauna din mintea mea caci mi-e imposibil sa te transpun intr-o fiinta umana concreta si sa te strecor in suflet. Lasa-ma in lumea mea rece si stinghera, lasa-ma singura, dar cat de cat linistita. Nu-mi da voie sa ma gandesc la tine, abandoneaza-ma intr-un univers in care pana si tie ti-e teama sa intri. Mie nu mi-e frica, nu ma tem ca intr-o zi nu voi mai putea respira pentru ca pana atunci eu ma pierd printre sentimentele altora. Stii cum e? Sa iubesti mereu in gol si sa suferi la fel? Pentru ce? Pentru ce tot chinul asta? PEntru ce fiecare pas, fiecare speranta, fiecare minut pierdut intr-un scop in care nu cred cu adevarat? Imi caut idealuri false ca sa pot supravietui. Fiindca daca nu fac ceva nu mai traiesc. Nu mai respir, ma inneaca lacrimile izvorate din nimic si s-a terminat. Si de ce eu nu? De ce dintre toti, eu nu? Cand asta e tot ce mi-am dorit vreodata. Poate ca ea nu a vrut si i se intampla...si mie? Mie de ce nu mi se intampla? De ce in fata mea toate visele tac, rusinate? De ce nimeni nu are curaj sa spuna ceva? Sa-mi spuna sa dispar pentru ca nu mai am niciun sens. Si toti tac. Ma gandesc uneori ca mai sunt care simt asa...ca poate sufletul meu pluteste intr-o mare intreaga de suflete goale.
Pacat ca intr-o zi toate se inneaca...

54.

2011-10-05T10:00:00.000-07:00

- Cat vrei sa stau cu tine la cabana, de fapt?
- ... Atat cat voi simti nevoia sa te am langa mine.
Durerea insotita de gandul ca ar putea sa nu ma mai vrea langa el imi inneaca ultimele cuvinte in primele lacrimi pe care le vars cu adevarat in fata lui iubi.
- Adica...nu pana...
- Nu.
Si-mi intoarce spatele. El isi continua drumul, urcand poteca spre cabana, in timp ce sufletul meu se sparge de pietrele din jur, si urla spre o reintoarcere...imposibila.
Nu se uita inapoi, de cand s-a intors nu-si mai intoarce privirea spre mine, de parca nu exist sau daca exist sunt un simplu obiect. Si eu nu pot intelege iubirea si nu inteleg nici iubirea in care dainui orgoliul, nici sacrificiul dus la paroxism. Pentru ca oricum pierd, oricum ajung la un sfarsit. Si toate sfarsiturile mele sunt triste, chiar daca ireale.
Daca as ramane aici? Daca ma hotarasc sa ma asez pe o piatra, poate chiar pe o bucatica din sufletul meu, oare s-ar mai intoarce? Si stiu ca ar reveni. Dar mi-e imposibil sa-mi ascund teama de ratiune...iar ratiunea mea ...exista?
Stiu ca trebuie sa-l urmez, sa ma ucid pana la capat, sa duc la sfarsit povestea asta, viata asta. Si nu, nu mai am o alta sansa, dar trebuie sa-mi epuizez sansa actuala, sa o traiesc pana la paroxismul durerii, caci...fericirea am atins-o cu greu si pentru prea putin.
Si totusi simt ca nu pot merge mai departe, ca "povestea" noastra impreuna s-a terminat de mult, chiar de mai inainte ca iubi sa fi murit intr-o iluzie de a mea. Mi-am creat o iluzie despre moartea lui iubi, cum am putut? Oare chiar mi-am dorit ca iubi sa moara ca sa pot scapa? Si sa scap de ce? De o "povara"? Nu, de ce gandesc asa? De ce il aseman pe iubi unei greutati de care as fi vrut sa scap? M-am plictisit? Cum sa ma plictisesc de iubire? Dar...undeva, in sufletul meu, probabil, mi-am dorit ca iubi sa dispara, pentru ca ajunsesem la paroxism. Ma aflam la punctul in care trebuia ori sa se intample o minune si asta era si e abusurd, mai presus de orice dragoste, ori sa moara. Si in visul meu a murit...Pentru ca ...convingerile au biruit iubirea. Pentru ca nu m-am putut dezbara de lucrurile in care credeam...fiindca nu puteam sa cred, inainte de el si el nu m-a facut sa cred. Desi nu mi-as fi putut inchipui vreodata ca goliciunea mea, ignoranta mea mi-ar putea altera la propriu, dragostea. Dar au facut-o, nu e iubirea preocuparea suprema, e doar sentimentul si idealul, dar in ceea ce priveste preocuparile si viata, ma intereseaza mai mult ce nu cred ca voi putea afla vreodata.

53.

2011-10-03T09:57:00.000-07:00

Si totusi plecam impreuna, ne intoarcem la cabana, incercam sa reconstruim o legatura rupta de mult timp, o legatura atat de pura incat nu a putut rezista niciunei vicisitudini.
- Unde ai stat in tot timpul acesta?
- Tu crezi ca am stat undeva? Ca am putut sa raman intr-un loc, sa ma stabilesc psihic si sufleteste? Cred ca in plan subliminal mereu am locuit in cabana ...ei bine, cabana ta, dar fizic, am stat la o prietena.
- Nu mai ai prieteni. Ai fost la ai tai, acasa?
- Mda.
- Si? Sunt bine? Sunteti bine?
- Mi-e teama sa ma intorc acasa, mereu. Mi-e teama ca nu voi mai putea rezista, ca m-am instrainat prea mult ca sa mai revin, ca ma intorc la niste straini, caci fizic sunt straini, importanta lor sufleteasca o pastrez acolo unde ii este locul. Si nu, nu mi-e dor de casa, o singura data mi-a fost de cand ai...disparut, dar atunci s-a intamplat pentru ca eram intr-un loc mult prea nou, intesat de idei noi, de oameni noi, de sentimente noi si nu i-am putut face fata. Nu sunt capabila sa mai acumulez noi emotii, noi amintiri. Si asa cateva s-au amestecat cu amintirea ta si...au ascuns-o. Nu aveam nevoie de nimic decat de sfarsit, dupa tine, acum nu stiu daca mai am nevoie de ceva...nu stiu ce vreau sau in ce situatie sunt. Nici macar nu inteleg de ce ma mai intorc acolo cu tine. Ce vrei sa legam? Daca spui ca intre noi nu a fost nimic, daca totul a fost o simpla iluzie, de ce sa-i creeam o continuare? Iluziile mor si nu au nevoie sa fie inviate, unele trebuie pur si simplu lasate sa moara.
- Nu e o iluzie. E real, pentru moment. Si vreau sa mai simt pentru putin ca sunt si eu real, ca mai fac parte din lumea aceasta si ca am obtinut ...aproape tot ce mi-am dorit de la ea.
- Si eu ce rol indeplinesc?
- Rolul iubitei ideale.
- Nu sunt.
- Stiu ca nu esti. Dar ma amagesc in realitate.
- E tot o iluzie.
- Nu chiar. Atat timp cat traiesc si e lume in jurul meu care sa te vada, sa ne vada, sa ma vada plin de vitalitate, caci inainte de moarte am mai multa viata ca oricand, de parca tot restul vietii mele se concentreaza in cateva clipe, voi fi bine.
- Lume in jurul tau? Mergem la o cabana izolata pe un munte.
- Ah, am uitat sa-ti spun: nu vom fi singuri.
- Cum adica?
- Am invitat niste prieteni de ai mei, impreuna cu iubitele lor. Vom... petrece un mic concediu.
Simt o ironie dura, mai trista decat orice fraza rostita cu seriozitate in cuvintele lui.
- Ultimul concediu, ultimele tale zile.
- Esti dura!
- Am nevoie sa fiu ca sa pot ramane langa tine.
- Probabil, dar eu nu te cunosc asa. Nu te iubesc asa.
- Nu ma iubesti nicicum, ai spus.
- Imi intru in rol.
- A.
Discutia se incheie caci taxiul soseste si urcam, iar inauntru ne este imposibil sa mai vorbim, caci astfel de discutii mereu au fost doar ...ale noastre.
Si totusi...de ce mai merg cu el? De ce il las sa ma duca in locul in care am petrecut cele mai frumoase clipe din viata mea si preludiul...sfarsitului.?! Poate ca sunt si eu masochista, poate ca am nevoie sa ma distrug sufleteste in preajma lui. Dar alti oameni? Prietenii lui? Eu unde ma incadrez? A spus prieteni, dar nu sunt oare si prietene? Ce rol mai am eu acolo? Ei nu stiu ca el e bolnav, cu siguranta. Nici ele. Daca ma va da la o parte pentru una din ele? Daca totul e o mare mascarada? Si ...iubi? poarta iar culori deschise...

52.

2011-09-30T10:25:00.000-07:00

Nu mai vreau, nu mai pot sa ascult fiecare cuvant caruia nu ii pot gasi noima, pentru ca de fapt nu are niciun inteles. Oricat va incerca iubi sa ma faca sa cred ca nu m-a iubit niciodata, nu pot sa-l cred. Dar cuvintele dor oricum, pe moment ranesc si ranile raman pentru o perioada indeterminata de timp. Nu pot sa fiu in preajma lui acum pentru ca simt ca ma va distruge. Nu poti iubi pe cineva care te iubeste dar incearca constant sa te raneasca, mai ales atunci cand o face in mod constient. Pentru ca iubi stie ca-mi face rau si vrea sa continue, pentru a ma indeparta de el. Fiecare lucru pe care l-a facut pana acum, de cand a aflat de boala lui a fost o incercare zadarnica de a ma alunga. A ajuns sa se convinga singur ca nu are nevoie de mine, ca fara mine va muri mult mai usor, desi, de fapt, el nici nu crede in moartea lui. Am ajuns in punctul in care ii simt eu moartea mai reala, mai palpabila decat o vede el. Si e ingrozitor, e terifiant, dar am trait atat de mult timp cu iluzia ca a murit, incat faptul ca e inca in viata mi se pare o supapa proasta. Stiu ca va muri, acum imi este clar ca voi putea supravietui dupa moartea lui, insa niciodata trai. Si totusi...fiecare sansa, fiecare minut oferit de hazard vietii lui, l-am putea petrece impreuna. Pentru ca mie nu-mi mai pasa de ce va fi dupa el, pot muri si eu, nu are nicio importanta. Si tocmai acesta este lucrul pe care el nu poate sa-l inteleaga.
- Nu, pentru ca daca te imbolnavesc si pe tine, iar eu intre timp ...mor, atunci cand vei realiza ca esti atat de aproape de propria-ti disparitie, iti vei dori mai mult ca oricand sa traiesti, pur si simplu sa traiesti, chiar daca a trai uneori inseamna doar supravietuire. Te rog sa ma crezi ca viata e mai importanta decat iubirea. Si poate parea paradoxal, dar eu nu cred in povestile acelea de dragoste suprema cand iubitul isi da viata pentru iubita sa.
- Tu-ti dai viata pentru mine.
- Nu, nu pentru tine, eu-mi dau viata pentru hazard, pentru imprejurari, pentru ceea ce s-a intamplat. Pe tine incerc doar sa te protejez de o moarte aflata intr-un viitor mult prea apropiat. Dar lasa-ma sa continui, te rog. E imposibil sa te sacrifici pentru o persoana pe care o iubesti, pentru ca iubirea e egoista in doi. Fiindca in momentul acela stii ca daca tu mori, cea pe care o iubesti va continua sa existe pentru inca o perioada, intr-un fel sau altul, dar tu nu vei avea cum sa te mai bucuri de lucrul acesta.
- Si atunci de ce vrei sa ma lasi sa traiesc?
- Nu eu decid asupra vietii tale. Si te-am rugat sa imi dai voie sa termin ce am de spus. Eu nu vreau ca iubirea mea sa se innece in moarte. Prefer sa moara odata cu mine, dar nu si cu tine. Pentru ca tu esti doar obiectul iubirii mele, nu esti sentimentul in sine. Iar atunci cand voi muri, eu voi ingropa sentimentul acesta. Si nu voi lasa nimic in urma mea, nu voi avea ce sa regret. In schimb, daca te-as imbolnavi pe tine, as regreta o viata luata, viata ta. Si mi-e teama ca nu as mai putea sa ingrop emotia iubirii, pentru ca tu ai ramane fara nimic in ultimele tale clipe.
- Poate ca as fi gandit si eu asa intr-o vreme. Dar acum nu pot decat sa contest ideile tale. Nu ai cum sa iei cu tine iubirea dintre noi. E un sentiment impartit si eu nu sunt un simplu obiect. Eu sunt cea care la randul ei s-a indragostit de tine si a sudat un liant intre sufletul ei si al tau. Iar, daca tu vrei sa spui ca doar iubirea ca sentiment e importanta si ca nu conteaza cui i-o oferi, ca i-ai fi putut-o da oricui, nu neparat mie, atunci nu pot sa-ti spun decat ca fie nu ai cunoscut niciodata iubirea, fie esti un monstru fara suflet si asta ar fi un oximoron prea puternic, prea absurd.
- Ceea ce vreau sa spun e ca iubirea este viata mea, dar viata mea nu rezida doar in iubire.
- Acum chiar aberezi.
- Chiar deloc. Dupa ce voi muri, nimeni nu-si va mai aminti de mine, dar vor exista lucruri care vor pastra amintirea atingerilor mele.
- Si eu? Eu nu sunt unul dintre lucrurile acelea?
Imi simt vocea tot mai gatuita pe masura ce il intreb ce insemn pentru el si fiecare raspuns aduna lacrimi innecate in gat, in timp ce el e tot mai grav, tot mai sigur pe el, fara sa exprime nici macar un sentiment.
- Nu. Pentru ca daca iau cu mine iubirea dintre noi va fi ca si cum tu nu ai fi existat in viata mea.
- Prostii.
- Speranta mea.

Pradarea nucului.

2011-09-29T09:24:00.000-07:00

Mi-ati cules fructele nucului,
Din toamna abia nascuta ati cules tot ce a fost de cules,
Si ce a fost rau ati lasat,
Sufletului meu.

Sfioasa, v-am intrebat unde mi-s fructele,
Dar plecaserati deja, iar toamna se maturizase,
Si nu stiti ca atunci cand mi-ati furat mie nucile, i-ati luat si toamnei,
Copilaria.

Si acum, stam amandoua,
Eu si toamna, imbratisate intr-o mare de frunze,
Si asteptam ploaia fructelor batrane, ce ne vor ucide,
Pe toamna si pe mine.

Cand lumea voastra nu va mai avea ce sa fure,
Visele noastre vor fi distruse toate,
Nu ne-ati implinit niciun vis din toate cele pe care ni le-ati sustras,
Fara de cuvant.

Voi nu vorbiti, voi nu stiti sa ne spuneti sa plecam,
Caci nu ne mai gasim locul intre voi,
Pradarea nucului a fost ultima amenintare, noua ne ramane doar sa realizam si sa,
Plecam.

Dar unde ne trimiteti?
Nici macar nu a inceput inca sa ploua, nici frunzele nu au incetat sa cada,
Mai avem un strop de viata, ne hranim cu seva nucilor furate,
De voi.

Inevitabil, stim ca intr-o zi picaturile de ploaie vor incepe sa cada,
Vom fi ucise de fructele ramase fara soti,
Si capetele noastre, crapate de coji, infectate de frunzele moarte, isi vor gasi,
Sfarsitul.

51.

2011-09-27T09:34:00.001-07:00

- Daca nu ma mai iubesti de ce vrei sa ne intoarcem? Ce sens mai are sa stam impreuna cand tu nu mai simti nimic pentru mine? Sa traim amandoi in gol? Sa-l impartim? Nu te inteleg.
- ... Nu te-am iubit niciodata.
- Poftim?
E un raspuns pe care nu-l pot crede. Indiferent de faptul ca m-a respins de atatea ori, e imposibil sa nu ma fi iubit, macar un pic, macar pentru putin.
- Nu ma crezi?
- Categoric, nu!
- Ar trebui sa o faci. Aveam nevoie de cineva langa mine, aveam nevoie sa cred ca ma pot indragosti inainte de a muri, ca pot fi fericit. Am profitat de tine, dar nu am vrut sa te ucid. Te-am cautat pentru ca imi doram sa-mi creez o poveste din putinul de viata ramas. Daca ramaneam intr-un loc innebuneam, muream. Si chiar daca mor oricum, nici macar acum, cand moartea mi-e atat de aproape, nu o realizez si nu cred in ea. Pentru ca eu ar trebui sa fiu nemuritor, asa mi-au spus zanele, asa mi-au spus basmele si parintii. Viata mea nu se poate opri doar pentru ca m-am imbolnavit, lumea nu poate exista in lipsa mea, fara mine totul s-ar sfarsi. Iar tu, tu mi-ai parut alegerea cea mai potrivita pentru a-mi creiona "drama." Esti genul acela de fata naiva, cuminte la suprafata, sensibila, orgolioasa, care e capabila sa se indragosteasca oricand de cineva care o iubeste...dar care nu a iubit niciodata cu adevarat, pentru ca nu a fost iubita. Si tu, tu draga mea nu ai fost nicicand iubita. Eu am incercat. Am crezut ca pot fi printul tau, ca pot fi salvarea ta, sansa ce o asteptai de mult, ca te pot scoate din nefiinta si te pot face sa simti si ca poate astfel as simti si eu ceva. Dar m-am mintit singur si te-am mintit si pe tine. Si am vrut sa merg mai departe cu povestea asta, le spusesem pana si alor mei ca m-am indragostit si ca sunt bine, dar ei nu stiau nimic. Pe tine te vedeam suferind aproape zilnic si te faceam sa suferi intentionat fiindca imi doream sa sufar eu. Dar eu nu am suferit. Unica mea teama, unica mea durere in tot rastimpul acesta a fost ca e posibil sa mor. E posibil, iti dai seama? Nici macar acum nu admit faptul ca voi muri. Si tie ti-am spus atat de senin, de multe ori ca eu plec, dispar, nu voi mai fi. Si te-am respins, dar asta nu a fost ca sa te protejez ci pentru a incerca totul. Si nu mai simt nimic. Nu iti voi cere iertare, pentru ca desi am motive sa o fac nu simt nevoia. Te-am facut sa te indragostesti de mine, stiu si in acelasi timp sunt constient de faptul ca ceea ce iti spun acum te va distruge, va narui si ultimele ziduri pe care ti le-ai ridicat, iti va sfarama sufletul, insa nu vei pleca. Pentru ca tu nu ma poti parasi pe mine, ai ajuns dependenta de mine...si tu ma iubesti.
- Si pentru ca eu te iubesc...tu poti face tot ce vrei, nu?!

50.

2011-09-26T09:07:00.000-07:00

Uneori ma gandesc ca m-am nascut cu adevarat odata cu iubi si ca atunci cand el a murit prima oara am crezut ca am murit si eu. Am trait cu iluzia asta mult timp...dar de fapt...cand am murit eu? In ce moment am incetat sa mai exist intre cei multi, ca personalitate comuna? Iubi s-a intors, dar eu nu. Incerc sa ma reconstruiesc, sa ma adun in acelasi timp in care ma chinui sa-mi readaptez existenta la cea a lui iubi. Ne mutam din nou impreuna. Ne era dor sa fim undeva doar noi doi si sa povestim, sa vorbim despre mine, despre el, despre lume. Vrea sa reincep sirul povestilor si stiu ca de fapt isi doreste sa afle de cine m-am mai "indragostit" cat l-am crezut mort. Dar eu nu mai pot iubi, pot crea doar iluzii. Nu stiu ce mai simt in legatura cu iubi, desi realizez ca si el e destul de confuz. Oare ma mai iubeste? Nu-mi permit, insa, sa fac supozitii in privinta lui atat timp cat nu am habar de ceea ce e in propriul meu suflet. Nu o sa ma opresc acum ca sa-mi revizuiesc sentimentele. Nu am facut-o niciodata si nu cred ca o voi face vreodata. Iubi e si el usor schimbat...nu ma mai respinge, dar mai are de ce sa ma respinga oare? Nu ne-am sarutat, nici macar nu ne-am imbratisat. Si parca nu am simtit nevoia. Imi aduc aminte de dupa-amiaza in care m-a tinut in brate, ultima dupa-amiaza din "era trecuta". Si inevitabil am ajung sa leg amintirea despre el cu amintirea despre...un sfarsit de vara. Nici macar nu imi dau seama daca mai era vara. Dar cu iubi tot ce s-a intamplat e clar, fiecare moment din "viata noastra" impreuna e usor de inteles, descifrabil. Poate ca suntem masochisti sau poate ca vrem sa ne amintim de noi, de cum eram la inceput...dar ne vom intoarce in aceeasi cabana. De data asta, insa, voi avea grija sa iau mult mai multe provizii. Si cred ca si el gandeste la fel.
- Mergem?
- Da...
- Ti-am spus ca ai haine acolo, nu?
- ?
- Ti-am cumparat un morman de haine dupa ce ai plecat. Stii, tu ai plecat o singura data din cabana noastra de pe munte. Si voiam sa-ti trimit hainele respective, sa le pastrez pe ale tale vechi eu si sa-ti trimit tie altele noi. Sa incepi o noua viata, sa uiti complet de mine si de ce a fost. Dar nu am rezistat, am venit dupa tine...
- Si am stat putin impreuna, iar dupa ai plecat tu.
- Da, cu singura diferenta ca eu am plecat de la mare.
- Are vreo relevanta?
- Marea deprima atunci cand nu mai iubesti.
- Nu ma mai iubeai?
- Nu. Pentru o perioada am incetat sa te mai iubesc. Devenisei prea protectoare, prea obsedata de mine. Aveam nevoie de spatiu, aveam nevoie sa ma simt real, uman si ...normal. Iar tu nu ma lasai, asa ca sentimentul de iubire a fost inlocuit incetul cu incetul de dorinta de a evada.
- Si ai evadat...
- Da, dar nu am vrut sa-ti spun niciodat asta.
- De ce mi-ai spus acum?
- Pentru ca nici tu nu ma mai iubesti.
Il mai iubesc?

49.

2011-09-24T11:41:00.000-07:00

M-am invatat cu dialogurile, m-am obisnuit cu ideea ca iubi e real in mine, ca pot vorbi cu el, pot intretine un dialog si acum...acum caut realitatea, il caut intr-o lume in care poate exista cu adevarat.
- Sunt aici.
- E ceva diferit pentru mine, acum. Te-am cunoscut si te-am portretizat in mii de feluri si nu ma mai inteleg, pe mine in ceea ce te priveste.
- Te-ai inselat atunci. M-ai ucis in sufletul tau, aveai nevoie de inca o pauza de la mine. Te-am ascultat, am stiut inca din parc ca nu ma vrei in prejma ta, anumite circumstante, pe care nu le cunosc, te determinasera sa renunti la mine si sa fii ok fara.
- Acum nu mai sunt ok fara tine. Ma izolez, sunt rece, nu suport sa stau printre oameni pentru ca nu le inteleg grijile, frustrarile, cuvintele chiar uneori. Ceilalti vorbesc o limba diferita de a mea.
- Ei sunt obisnuiti.
- M-am schimbat tare mult spre sfarsitul verii. Am realizat anumite lucruri, dar nu le pot puncta, acum, cu exactitate. Dar ceva m-a determinat sa simt din nou si sa-mi pese. Mi-am recapat o prietena atunci, mi-am recapatat un dram din suflet, dar apoi, apoi am fost dezamagita, din nou. Si e aceeasi vesnica frustrare de care nu pot sa scap.
- Trebuie sa plec.
- Revii?
- Da, merg pana la spital, doar.
Si iese.
Credeam ca daca a revenit inseamna ca e bine, ca nu mai e bolnav, ca lucrurile s-au schimbat, ca nu doar in mine a intervenit transformarea, ci si in el. Dar nu toti ne schimbam in acelasi timp. Cateva lacrimi incep sa se rostogoleasca pe obrajii mei fara sa le simt. Plang din intamplare, plang pentru ca iubitul meu e acelasi de inainte, cand eu nu stiu ce mai sunt. Mi-e greu sa ma intorc la o lume pe care am cunoscut-o mai demult, dar de care m-am rupt la un moment dat. Si cum sa ma comport acum? Va fi aceeasi situatie tensionata, aceleasi saruturi reprimate, aceeasi iubire innecata in durere si refuz? Nu mai vreau sa fie asa, nu vreau sa revin la ceea ce a fost, la situatia in care ne aflam, il vreau doar pe el. Si poate ca de fapt, nu-mi lipsea prezenta lui fizica, ci doar aveam nevoie sa-l stiu cu adevarat in viata si ma pot multumi cu dialogurile, pentru ca situatiile simt ca nu pot sa le mai descriu.

48+

2011-09-24T08:01:00.000-07:00

De ce mi-a luat atat de mult timp sa realizez ca de fapt nu pot trai fara tine? De ce mi-a trebuit atat de mult pentru a-mi da seama ca intregul meu univers e prabusit? Nu, nu sunt fericita! Si tind sa cred ca fericirea e un lucru prea relativ ca sa o pot atinge eu. Nici macar cu tine nu am fost fericita, poate foarte putin. Dar fericirea nu mai conteaza acum, conteaza clipa, placerea, siguranta, increderea. Totul piere si de cand ai pierit tu, nu mai are ce sa moara in jurul meu. Au murit toate. Odata cu tine am murit si eu, mi-a murit lumea, mi-au murit visele, iubirile, zambetele, rasetele. Nu mai stiu cine sunt, acum mai mult decat inainte. Cu tine ma regasisem, cand te-am intalnit pe tine am gasit un sens in mine si l-am pastrat, dar pentru foarte putin. Am simtit nevoia sa renunt, am stiut ca totul trebuie sa aiba un sfarsit, dar nu m-am intrebat niciodata " de ce trebuie?" . Azi cred ca nu e neaparat necesar. Putem ramane impreuna, poti ramane cu mine la nesfarsit. Cand vei vrea tu sa renunti te voi lasa, dar nu pentru totdeauna. La un moment dat vei realiza si tu ceea ce am realizat eu azi, sau daca nu se va intampla asa, te voi cauta eu si te voi recupera, neaparat. Pentru ca fara tine nu-mi mai gasesc locul in propria-mi lume. Sunt izolata, singura. Nu-mi pasa de nimeni si de nimic, mint incontinuu si incerc sa ma fac sa cred ca sunt fericita, ca sunt ok, cand de fapt sunt distrusa, mizerabila. Nu m-ai facut tu sa fiu asa, ci intamplarile dinainte ta, iar starea aceasta mi-a fost amplificata de lipsa ta. Nu am vorbit niciodata cu tine despre asta. Nici nu stiu daca as fi avut cum, cred ca mi-ar fi fost rusine si mereu am crezut ca tu nu ai trecut niciodata prin asta, si sigur nu ai trecut. La inceput spuneam ca esti "genul de tip placut de toate fetele", dar tu nu te incadrezi intr-un "gen". Erai unic si la un moment dat ma iubeai pe mine. Dar nu contam atat de mult, nu la fel de mult ca viata ta. Si poate ca pana la urma viata e ceea ce conteaza cel mai mult.
- Oare?
- Incerc sa nu vorbesc cu tine. Incerc sa ma prefac ca nu existi, ca nu esti inca in viata in sufletul meu, ca nu am vorbit cu tine in ultimul timp, ca nu esti tu cel care ma asculta mereu cand am pierdut orice cale. Te mai gasesc doar in dialoguri, dar niciodata nu imi spui nimic despre tine si niciodata nu vorbim despre "noi", despre ce a fost intre noi.
- Ce am putea spune?
- Ca ne-am iubit poate? Ca suntem neimportanti? Ca nimic nu mai conteaza cu adevarat atunci cand esti pus in fata mortii? Ca m-ai parasit pentru moarte?
- Nu pentru moarte?
- Dar pentru ce? Tu chiar nu-ti dai seama ca eu am ajuns sa vorbesc cu un mort?!

Dialog 17.

2011-09-21T10:59:00.000-07:00

-Simt ca m-am pierdut, din nou. Si nu mai stiu incotro sa o iau, plutesc pe o apa ce seaca si ma induce in deriva, ma poarta unde vrea si ma las purtata. Nu am pic de vointa, dar invat in lumea in care "traiesc" acum, desi "vegetez" mi se pare un termen mai bun pentru a defini starea in care sunt. Nu mai am timp sa simt mare lucru, nu stiu cum se face ca mereu se iveste ceva de facut, ceva practic, fara sentiment. Mai sunt si serile, dar majoritatea sunt ucise de somn. Nu mai am timp pentru mine, pentru visele mele. Nu mai tin minte cand am visat ultima oara, cand am creat un scenariu pe care sa-l savurez ultima oara. Am pierdut ceva? Castig ceva?
- Cam multe intrebari azi.
- Nu sunt intrebari, neparat. Sunt constatari, e ceea ce mi se intampla acum.
- Ti-am mai spus, esti pur si simplu confuza. Si sper ca e doar o faza.
- Speri?
- Da, nu pot nici eu sa fiu sigur de ceea ce e cu tine.
- Atunci e ingrijorator. Pentru ca "fac parte" din grupuri in care nu ma regasesc, pentru ca sunt doar eu in mijlocul lumii si nu stiu cati au inteles ca mie pur si simplu nu-mi pasa.
- Nu-ti doresti ca ceilalti sa realizezi ca esti indiferenta, crede-ma.
- De ce nu?
- Pentru ca te-ar lasa in pace, te-ar parasi. Ai ramane la un moment dat, din nou singura si atunci te-ai trezi. Si iti va fi greu sa revii, sa-i recuperezi. Deja incepi sa renunti, sa-i dai la o parte, sa-ti croiesti o cale singura.
- Am trait singura.
- Dar ai fost si fericita?
- Nu, dar nici alaturi de ei nu sunt.
- Ei te ajuta, te asculta, iti vorbesc. Ai nevoie de lucrul acesta.
- Uneori vorbesc prea mult, uneori nu am ce le spune, sau pur si simplu ma plictisesc.
- Sa nu le impartasesti asta niciodata!
- Da, stiu, m-ar uri.
- E firesc.
- Nu pot sa ma transpun in ipostaza lor. Nu stiu ce as face daca cineva mi-ar spune mie ca nu contez.
- Te-ar deranja, indiferent de cat de apropiata ti-e acea persoana.
- Ar trebui sa nu-mi pese.
- Nu esti de piatra, nu inca. Oricat ai pierdut si vei mai pierde, niciodata nu te vei intari intr-atat, mereu ceva te va atinge, la un anumit nivel. E inevitabil, pentru ca esti om.
- Dar nu traiesc.

Dialog 16.

2011-09-19T09:12:00.000-07:00

- Liniste?
- E o stare pe care nu am mai incercat-o.
- Nu o poti defini, nu?
- Imi pare rau, dar nu.
- Nu-ti pasa?
- Sunt rupta de lumea din afara, nu iau parte la ceea ce o intereseaza, doar stau in interiorul ei si vegetez.
- Dar ti-e bine?
- Ironic, dar mi-e foarte bine. Nu mai conteaza ca ma simt incompleta, asa am fost mai mereu.
- Si nu mai cauti sa acoperi partea aceea goala din tine?
- Mai are sens?
- Nu prea. Ia-ti putin timp, stai deoparte, gandeste-te la altceva, creeaza un nou iubi, taci, citeste, simte-te ok, asa cum te-ai mai simtit.
- Pana in iarna.
- Pana atunci. Vei vorbi cu mine constant, vom trece si peste asta, iti promit.
- Nu-mi fa promisiuni, nu tu.
- Sunt singurul care nu te-a dezamagit.
- Da. De ce trebuie sa stii tu mereu totul? De ce nu pui intrebari.
- Fiindca sunt parte din tine.
- Dar nu umpli golul.
- Nu ma lasi.
- Nu pot sa ma umplu pe mine cu mine.
- Te-am carpit de atatea ori.
- Nu vreau iar carpe si haine second-hand.
- Totusi, le cumperi mai mereu.
- Costa putin.
- Si sunt bune pe masura.
- Uneori, da. Alteori, nu.
- Hainele. Eu, nu.
- Da.

Dialog 15.

2011-09-16T10:46:00.000-07:00

- As vrea sa fac ceva, sa ma straduiesc, sa ajung la un anumit punct, sa castig, sa descopar o noua satisfactie, sa mi se intample ceva.
- Munceste.
- Sa muncesc?
- Straduieste-te. Contureaza-ti un tel pe care sa-l atingi, concentreaza-ti toate fortele asupra acelui scop.
- Si sa nu-mi mai pese de nimic altceva?
- Nu stiu. Tu trebuie sa afli cum sa le imparti, daca poti sa le imparti.
- De ce imi dai raspunsurile astea evazive?
- Ce vrei? Sa-ti spun mereu exact ceea ce sa faci? Exista 50% sanse ca eu sa ma insel.
- Nu te-ai inselat pana acum.
- Pana acum...
- Si nu o vei face. Am incredere in tine. Acel 50% din mine ramas, ti-l dau tot tie. E nul, cand trebuie sa ma ajuti. Tu stii. Eu te ascult.
- De ce faci asta?
- Ce anume?
- De ce injosesti in halul acesta? De ce te supui mie?
- Ma injosesc in fata unei parti din mine, daca vrei sa spui asa. Dar nu e injosire, aceasta, e acceptare, ascultare.
- Acelasi lucru.
- Nu, nu, chiar deloc!
- Negi! Ai ajuns sa negi tot ce tine de mine, de tine, de noi.
- Noi?
- Nu mai spune "noi", te rog eu. Nu intelegi ce ar putea insemna "noi" pentru mine.
- Nimic. Nu e nimic pentru tine. Eu nu exist. Ti-am spus de o mie de ori lucrul acesta.
- Esti tot ce mai conteaza, acum.
- Au fost momente cand nu mai conta nimic pentru tine.
- Mereu am contat eu.
- Ai renuntat si la tine la un moment dat.
- Si am revenit, pentru tine.
- Prea des spui "tu".
- Nu fac doar eu asta.
- Nu mai pot, nu mai vreua sa continui aceleasi discutii care nu duc la nimic, ci doar imi confirma anumite banuieli.
- Banuieli?
- Despre tine, despre mine, despre el, despre noi, uneori.
- Noi, fiind tu si..."eu"?
- Da, noi.
- Si tu si el?
- Nu mai pot sa ma gandesc la el.
- De ce nu?
- Pentru ca nu am timp si posibilitatea de a-l transforma pe el intr-un ideal de atins.
- Aa, deci renunti?
- Poti spune si asa.
- Nu stii cum sa te porti, nu?
- Habar nu am.
- Asa ca bati in retragere, pentru ca ti-e teama si pentru ca esti intimidata si pentru ca nu esti capabila sa duci o lupta.
- Nu o astfel de lupta.
- Nu vrei sa lupti pentru iubire?
- Nu e iubire, acum.
- Cand va fi.
- Nu stiu. Mi-e frica, fiindca toti am fi raniti, oricine ar lua parte la aceasta lupta.

Dialog 14.

2011-09-15T10:13:00.000-07:00

- Am incercat de multe ori sa spun "nu" in astfel de situatii.
- Si nu ai putut.
- Nu. Si e dureros, pentru ca altfel mi-e foarte usor sa refuz.
- Sunt lucruri simple.
- Sunt lucruri diferite.
- Si asa. Dar au un punct de convergenta.
- Care?
- Tu. Tu si tot universul din tine. Sufletul tau nebun sau prea linistit, uneori. Cantecele ce nu se mai opresc, chiar daca uneori uiti sa mai asculti si rock printre balade. Ai un suflet dement si un car de vise irealizabile, de aceea tu nu poti spune nu. Traiesti inca intr-o lume de basm, dar e un basm stricat. Si ti s-au innecat corabiile si ai cazut, iar acum plutesti, desi te mai inneci din cand in cand.
- Am reusit sa imi tin respiratia jumatate de vara.
- Da, dar marea ta a fost calma.
- Inseamna ca si marea lor?
- Marea lui. Nu ti-a aruncat valuri, te-a lasat sa te concentrezi pe supravietuire.
- Doar ca el a cautat metode sa paraseasca situatia asta. Pentru ca stiu ca a fost aici.
- Le-a si gasit. Poate ca tocmai aceasta e partea proasta.
- Poate.
- Nu-mi spune ca-ti lipseste.
- Nu stiu. E aici, nu poate sa-mi lipseasca ceva ce am langa mine, nu?
- Ba da, daca si-a schimbat coperta sufletului.
- Si el si-a schimbat-o?
- Asa cred.
- Parca l-am mai cunoscut odata asa.
- Da, dar atunci nu-l iubeai.
- Vrei sa te intreb cand se naste iubirea?
- Nu, pentru ca nu ia fiinta, exista.
- Mhm.
- Tot ai simtit nevoia sa pui, indirect, intrebarea aceasta.
- Tie pot sa-ti pun toate intrebarile idioate pe care altcuiva nu i le-as putea adresa. Tu ma asculti si ma intelegi si-mi raspunzi indiferent de situatie.
- Deocamdata.

Dialog 13.

2011-09-12T09:45:00.000-07:00

- Iar te doare?
- Da, pentru ca am zis ca nu renunt.
- Proasta decizie.
- Mai toate deciziile mele sunt proaste, in ultima vreme. Dar nu pot sa fac nimic ca sa schimb lucrul acesta, cel putin nu acum.
- Poti sa ignori, sa nu-ti pese.
- Tu NU poti.
- Incerc.
- Si atunci cand iti vei deschide sufletul te vor dobori valurile de sentimente refulate si vei cadea...pentru totdeauna.
- Mereu ma ridic la un nivel de echilibru.
- Nu ai stabilitate. Te pierzi in intuneric, pasesti pe sfori si nu stii cand te vei impiedica, cand iti va fi distrus echilibrul.
- Nu-mi mai pasa. M-am invatat sa uit, usor, usor. In ultima vreme mi-e tot mai simplu sa las in urma. Doar ca sentimentele sunt mai inabusite si au momente cand ies.
- Le permiti lucrul acesta.
- Nu chiar. Ma chinui sa le inghit, le lovesc, le spun "nu" si tot timpul, dar tot timpul ele imi raspund cu "da", orice ar fi.
- Spune-le da.
- E prea simplu.
- Tu vrei sa complici lucrurile. Tu vrei ca totul sa-ti fie impotriva ca sa poti sa-ti plangi de mila si apoi sa incerci sa lupti si in final sa pierzi batalia.
- Nu, nu, nu!
- Atunci?
- O fac pentru ca nu pot renunta la tine.
- Normal ca nu poti renunta la mine. Dar nu trebuie sa fie complicat pentru noi.
- Nu e.
- De aceea nici nu vrei nu?
- E singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodata cu adevarat, dar nu pot sa-l pretind.
- De ce nu?
- Fiindca merit sa mai incerc.
- Si daca nu-ti va reusi? Eu voi fi sansa finala, salvarea?
- Barca de salvare, poate?
- Nu te salvez. Ultima oara te voi lasa sa plangi. Singura.
- Nu ma poti parasi.
- Nu, dar te pot minti.

Tati, sa fii bine.

2011-09-11T07:34:00.000-07:00

Tati, te rog eu sa fii bine. Pentru ca rareori iti spun eu tati si nu stiu daca ti-am zis-o vreodata in fata, trebuie sa fiu foarte nervoasa pe tine sau foarte ingrijorata pentru tine ca sa-ti spun asa. Tati, noua nu ar trebui sa ni se intample nimic rau, stii? Nu mi-ai spus ca ai putea pati tu ceva, nu mi-ai spus ca m-ar putea afecta si tati, cel mai rau e ca nu m-ai invatat sa fiu altfel decat egoista. Tati eu ma gandesc la cum ma va afecta ceea ce ti se intampla tie, pe mine, iar tie ti-e rau. Si ma simt vinovata...insa vina nu e destul de puternica. Nimic nu mai e suficient de puternic incat sa ma doboare si crede-ma ca eu nu sunt nici pe aproape de putere. Nu plang, nu plang acum, dar stiu ca o sa plang mult, mai tarziu. Ti-ai gasit un moment prost, tati, si da vorbeste egoismul din mine, dar mi-ai stricat fericirea. Tati, eu ce-am sa fac? Tu ce-ai sa faci? Ce se va intampla acum? Cum te vor ajuta, vor sti sa aiba grija de tine, vor sti cum esti tu si ce meriti tu? Tati, te rog eu sa nu mai plangi fiindca in lacrimile tale ma vad pe mine. Si acum urasc acea parte din mine care plange la orice porcarie si dramatizeaza din orice. Insa mi-am dat seama ca de la tine o am. Si tu esti pesimist, tati, si tu te gandesti la ce e mai rau. Dar eu sper sa fie totul bine, eu sper sa se umple golul din mine, sper sa ramai la fel cum erai, sa nu te afecteze, sa nu ne afecteze. Si nu stiu cum sa fac sa nu te gandesti la mine, acum. Eu ma voi descurca, cumva. Ai grija de tine,ati,

Dialog 12.

2011-09-09T02:11:00.000-07:00

- Un nou inceput?
- As vrea. Imi doresc sa pot sa iau lucrurile de la capat, sa transpun schimbarea din mine in tot, dar nu stiu daca voi putea. Mi-e usor teama ca voi pierde, ca nu voi fi capabila sa fac fata acum, ca sunt si alte lucruri in viata mea care au dobandit importanta si ca nu le voi putea echilibra. Dar refuz sa ma gandesc la toate acestea si ma las purtata de vant, inca o data.
- Doar sa nu te mature din calea lui de data aceasta.
- Mi-am asumat acest risc de prea multe ori.
- Si nu ai disparut niciodata.
- Nu, dar nici acum nu e prea tarziu. Eu parca as mai avea nevoie de putina vara, dar totodata visez la iarna si la prima ninsoare de anul trecut. Si daca ma gandesc mai bine ma tenteaza si mirosul de frunze uscate imbinat cu multa multa melancolie. Doar de primavara nu mi-e dor. As vrea putin din fiecare, sa ramana in mine fiecare anotimp, vreau sa fac o infuzie de culori, sperante, vise in sufletul meu si sa ma imbat cu amalgamul acesta.
- Sunt opuse.
- Da, dar nu si eterogene.
- Sunt tari si incapatanate.
- Nu pot fi incapatanate, nu au ratiune, au doar suflet. Si stiu ca daca le-as ruga frumos mi-ar da o firmitura din sufletul lor si ar fi de accord sa le imbin si sa le leg de-al meu.
- Sau sa inlocuiesti o parte deja pierduta.
- Nu. Lucrurile urate nu pot fi inlocuite de altele frumoase fiindca virusul ramane si totul ar fi distrus, din nou.
- Vrei un suflet mai mare?
- Un suflet "upgradat" , un suflet care are un "plan de rezerva", vreau o camaruta in sufletul meu unde sa domneasca mereu fericirea.
- Si crezi ca in urma unui astfel de amestec ar rezulta fericire?
- Armonie.
- Esti impotriva firii. Esti impotriva mea.
- Nu. Asteapta sa-ti spun totul.
- Te ascult, mereu te ascult.
- Vreau si o bucatica din tine. Vreau o aroma de liniste si zbucium amestecate, fiindca tu asta esti, un oximoron nu foarte complicat.
- De la mine nu vei primi nimic, niciodata.
- Voi primi atunci cand voi renunta la ei, nu? La toti.
- Da.
- Corect, nu voi primi nimic de la tine niciodata.

Dialog simplu.

2011-09-08T10:58:00.001-07:00

- Nu te asculta nimeni, nimanui nu-i pasa.
- Tie da, asa putin, de tine. Si cand citesti, citesti tot pentru tine.
- Sunt iar la fel.
- Crezi ca esti la fel. Intr-o oarecare masura imi face bine sa stiu ca nu te-ai schimbat...foarte mult. Si cred ca am stiut ca va fi asa.
- De ce trebuie mereu sa spui ca stii totul?
- Stiam mai putin ieri.
- Dar mai mult maine?
- Parca asa era. Da, asa e.
- E sfarsit.
- Altul? Nu il percep foarte bine.
- Nici eu.
- Suntem plictisitori, din cand in cand.
- Suntem noi.
- Nu chiar.
- Zi " asa e", macar acum.
- Bine, ai dreptate.
- Cum de s-a sfarsit?
- Pur si simplu.
- E atat de usor pentru tine.
- Mhm.
- Credeam ca-ti pare bine.
- Da, scuza-ma, imi pare.
- Asa da.
- Ai pierdut ceva timp, nu?
- Cam da. Dar imi revin.
- Vrei sa te ajut?
- Depinde.
- Nu in felul ala. O sa uitam despre ce vorbim si o ne incalcim cuvintele intre cuvinte.
- Am crezut ca am spus multe.
- Nu prea.
- Asa mi se pare aproape tot timpul si apoi realizez ca m-am inselat.
- Exact.

Dialog 11.

2011-09-08T10:46:00.000-07:00

- Vis destramat?
- Inceput.
- Stii, uneori incerc sa-ti dibuiesc gesturile, expresiile, as vrea sa ai si un chip, sa pot sa desenez un zambet pe fata ta atunci cand simt ca ai putea zambi sau sa-ti linistesc chipul dupa un rictus infernal. Dar tu nu ai un chip. Esti o hartie alba pe care scriu, dar nu se prinde cerneala.
- Si totusi, tu continui sa scrii.
- Si Atlas tine cerul, nu?
- Nu pe al meu. Mie nu-mi mai tine nimeni cerul de cand am plecat prima oara. Eu nu mai am un tavan care sa ma protejeze, nu mai am nici perne.
- Dar nu ai simt niciodata cum e sa ti se prabuseasca lumea.
- Nu.
- Daca te vei indragosti de el si daca el se va indragosti de tine si totul va merge bine...vei simti cum e.
- Stiu.
- Esti dispusa sa-ti asumi acest risc?
- Nu e un risc, e o necesitate.
- Fie cum spui. Vei veni tot la mine.
- Nu pot sa spun acum. E posibil sa renunt, atunci.
- Ai nevoie de un prim esec enorm ca sa mergi mai usor mai departe.
- Noi nu vom fi un esec.
- Nu, nu noi. Noi vom fi implinirea si finalul. Noi vom fi capatul drumului, raza de soare de dupa sfarsit, umbra de curcubeu de dupa luna, stropii de ploaie de pe cearceaf, cearcanele pamantului si plamanii noptii. Dar noi nu vom fi fericiti.
- Eu cu el?
- Voi da. Nu spune niciodata noi in prejma mea. Voi intelege gresit.
- Ba nu. Vei spune doar asta.
- Am dreptul sa ma strecor in viata ta din cand in cand, sa-mi caut un loc intr-un viitor ce poate deveni oricand prezent si apoi poate trece. Macar atat.
- E prea mult.
- Asa e mereu pentru tine.

Dialog 10.

2011-09-08T02:09:00.000-07:00

- De fapt mi-e foarte teama. Mi-e frica sa nu mi se naruie sperantele abia nascute prea repede. Ar fi a doua oara si nu stiu daca as mai putea suporta. Mi-a fost greu la inceput, mi-a fost foarte greu. Poate ca am gresit...poate ca ar fi trebuit sa tac, dar mereu va exista indoiala si m-am saturat sa fac supozitii.
- Inca te macina?
- A mers mai departe.
- De doua ori parca, nu?
- Nici nu mai stiu. Dar i-a fost mult prea usor.
- De unde stii asta?
- Pentru ca el nu a simtit.
- Si tu da?
- La un moment, da. Eram gata sa ma amestesc in universul lui si sa renunt la al meu.
- Ai renuntat, de fapt si apoi el te-a renegat.
- Da. Si nu stii cat a durut si cat inca cred ca doare subliminal. Dar ignor si tac.
- Si ai sa taci si acum?
- Nu sunt sigura de ce mi se intampla in clipa aceasta, nu sunt sigura de ce va fi peste cinci minute, totul e confuz.
- Nu mai pleci nicaieri.
- Nu, dar am sa pot ramane? Spune-mi tu, voi putea ramane intr-o lume care m-a vazut gresind de doua ori, care m-a vazut cazand si niciodata zburand?
- Nu, vei incerca sa dispari, din nou.
- Pana si optimismul e greu.
- Te gandesti ca nu va veni, te gandesti ca nu te va deranja daca se va intampla asa, dar ca de fapt te va mistui usor, usor.
- Mda...
- Eu cred ca va fi acolo.
- Niciodata nu poti sti cu exactitate ce se va intampla. Obisnuia sa-mi placa incertitudinea, dar eu vreau stabilitate acum si in stabilitate nu pot sa suport nimic incert. Vreau sa fiu sigura de tot ce mi se intampla.
- Nu vei fi niciodata.
- Am nevoie de iluzia asta. E o iluzie care mi-ar hrani sperantele pentru inca o perioada, pana va trece.
- Chiar iti doresti atat de mult sa treaca tot? Sa pierzi?
- Pierd?
- Da, pierzi. Pierzi timp.
- Am spus odata ca timpul e cel mai important lucru pentru mine, dar ce sa fac cu timpul cand traiesc in contratimp?
- Esti absurda.
- Mi se intampla adesea in ultimul timp.

Dialog 9.

2011-09-07T09:35:00.001-07:00

- Si nu ti-e teama?
- Nu cred.
- Mereu trebuie sa-ti fie teama, macar putin. Ce-ai sa te faci fara teama?
- Nu intelegi ca incerc sa dau o definitie tuturor lucrurilor acum? Ca ma straduiesc sa-mi gasesc un punct de stabilitate? Nu mai pot alerga la nesfarsit, nu mai pot fugi de inevitabil, nu mai pot sa ocolesc ceea ce imi doresc de fapt, doar pentru ca am pornit-o pe un drum anevoios.
- Tu nu poti fi stabila.
- Dar vreau. Si daca vreau pot. O sa incerc, imi voi recapata prietenii, voi fi acolo.
- Prietenii? Cunosti atat de multi oameni dar ai groaznic de putini prieteni. La un moment dat nu mai aveai decat unul, dar el stia prea putine.
- Ea.
- El.
- Ah.
- Nu mai vreau sa ma intorc in anumite locuri vechi. Mi-as dori sa raman acolo unde sunt sau am fost de curand. Sa nu ma mai schimb, sa ramana totul la fel.
- Adopti cealalta extrema?
- Am fost mai mereu adepta extremelor, involuntar.
- Stiu.
- Si eu.
- Si nu vrei sa mai accepti schimbarea? Tu nu-ti dai seama ca ceea ce ti s-a intamplat tie acum a fost tocmai o schimbare? Ca datorita acestei transformari gandesti asa in momentul acesta?
- Da, dar vreau sa fie singura.
- Aberezi. Nu doar tu te poti schimba. Si nici macar tu nu poti ramane.
- Pot!
- Termina cu prostiile astea!
- Te-am enervat?
- Chiar deloc. M-ai miscat.
- Ha?
- Nu m-ai ranit, stai linistita, ti-am spus ca nu ma poti rani. Sunt imun la strigatele tale. Raspunsurile ce ti le dau sunt doar niste ecouri ale unei fiinte ce am fost mai demult. Tu nu ma cunosti pe mine.
- Nici nu m-a interesat foarte mult.
- Vezi? Esti mult mai egoista decat credeai.

Dialog 8.

2011-09-07T08:02:00.000-07:00

- M-ai uitat din nou?
- Da, dar doar pentru putin.
- Nu e putin.
- Stiu. Nu mai aveam ce sa-ti spun. Uneori nu mai am ce spune, nimanui.
- Cu mine poti sa stai si sa-ti repeti la nesfarsit ca nu ai ce sa-mi spui si tot imi vei transmite ceva.
- Asta era inainte.
- Si acum?
- Acum am ce spune intregii lumi, am ce spune ei, lui...
- Ea? El?
- Nu stii?
- Nu mi-ai mai vorbit...de "putin".
- Imi sunt dragi.
- Poti?
- Nu fac pronosticuri. Sunt stupide si imi poarta ghinion.
- Vrei?
- Cred ca mereu am vrut.
- Nu iti mai spun ca va fi bine.
- Nu, te rog nu. Nu imi doresc sa se intample din nou opusul.
- Si totusi, poate ca va fi.
- M-a ranit.
- Tare?
- Nu. Nu suficient incat sa ma simt jignita si sa ma revolt.
- Nu simti nimic.
- Inca.
- Si daca nu vei simti niciodata?
- E imposibil.
- De ce?
- Pentru ca mi-e drag.
- Ah, vorbim despre el acum?
- Mda.
- Ti-a vorbit?
- Nu ii mai vorbesc.
- Cum de?
- Pentru ca trebuie sa incerc sa ma conving ca sunt suparata.
- Habar nu ai ce simti, nu?
- Deloc.
- S-a intamplat ceva?
- Nu-mi place intrebarea asta. Nu stiu.
- Esti fericita!
- Nu, dar acced la fericire.
- Optimista?
- Cred ca da.
- Te-ai schimbat.
- Mult.
- In atat de putin timp.
- Ironic, nu? Altadata mi-a luat doi ani ca sa realizez ca nu ma pot schimba asa de usor...si acum...ce se intampla acum?
- Ai simtit ceva.
- Da, simt din nou.
- Ma bucur pentru tine.
- Mie-mi pare rau.
- Pentru mine?
- Da.
- Eu nu sufar. Pe mine nu ma atinge nimic, eu nu am un suflet deschis durerii, ranilor, nici macar furtunilor. Ma poti lovi oricat vei vrea si voi fi mereu aici, fiindca eu nu simt durerea. Sunt vesnic treaz si acelasi intr-o lume ce crede ca se schimba la fiecare pasa.
- Esti primitiv.
- Da. Nu prea ma mai perpetuuez.
- Poate ca nici nu e nevoie.
- Poate.
- Stii ca mereu o sa revin, nu?
- Da.

Te astept.

2011-09-06T02:59:00.000-07:00

Nu mai simt ca mi s-a dus inca o vara. Am pierdut-o fara sa-mi dau seama, poate ca fara s-o fi avut macar. Si nu-mi pare rau, sunt atat de multe lucruri pe care nu le mai pot regreta. Ironic, insa, a inceput sa-mi pese din nou. Prost moment. Ignoranta incepuse sa nu mai doara, era chiar linistitoare, acum doare neputinta de a reveni la acea stare si probabil si incertitudinea. Pierdusem tot doar pentru ca mi-am dorit sa se intample asa, fiindca ma izolasem. Am incercat sa recapat franturi din cei carora le-am dat cu piciorul mai inainte si ei m-au ascultat. Dar compasiunea dureaza putin, e o stare de o clipa, zboara. Si m-am trezit in asteptare. Abia acum realizez ce inseamna de fapt sa astepti, sa stai si taci. Nu doare, dar te transforma, te face sa nu te mai poti gandi la nimic altceva decat la faptul ca astepti. Asteptarea nu e speranta deplina, pentru ca mare parte din speranta a murit atunci cand ti s-a spus sa astepti. Si taci, iar pentru a mia oara taci pentru ca esti constransa. Nu pot sa-mi aleg eu momentul cand vei reveni si vom fi la fel ca la inceput. Nu mai e decizia mea, pentru ca eu te-am alungat. Si am nevoie de tine, am nevoie de tine pentru a reusi sa traiesc mai departe. Inainte nu traim, era o simpla iluzie, iar acum cand simt ca sunt in VIATA, ci nu pe langa ea... sunt impinsa afara. Stiu ca sunt foarte putini cei care ar putea intelege ceea ce mi se intampla. Tind sa cred ca numai cine a trecut prin asa ceva e capabil sa perceapa cat de cat sentimentul de alienare, de izolare voita si apoi de izolare impusa. Dar nu renunt, de data aceasta nu mai renunt, voi invata sa lupt, voi invata sa imbin viata cu ignoranta. Fiindca ignoranta nu este viata, este o bula in afara vietii. Se poate ca uneori sa ma retrag acolo, dar nu vreau sa mai raman in acea stare. Nu stiu mai nimic si nici nu mai vreau sa pretind ca as sti foarte multe lucruri. E suficient sa fiu constienta de starea in care sunt. Si imi vreau prietenii inapoi, cei pe care i-am dat la o parte inainte de a incepe din nou sa traiesc, dar mai ales pe tine, pentru ca tu ai fost mereu aici, chiar si cand nu traiam.

Septembrie.

2011-08-28T03:56:00.000-07:00

Un sfarsit de vara pe care nu-l voi petrece aici. O zi de intai septembrie despre care nu voi putea scrie. Mi-e teama.

2011-08-21T08:42:00.001-07:00

Inainte obisnuiam sa ma pierd intr-o padure de vise. Zi de zi, clipa de clipa imi conturam un nou vis, un ideal spre care aveam sa acced cu toate fortele mele. Acum, nu stiu daca mai am MACAR un vis. Poate ca undeva in adancul sufletului meu a ramas infipta ideea ca voi descoperi intr-o zi iubirea, iubirea adevarata. Ma gasesc penibila atunci cand imi dau seama ca tot ce vreau in viata e sa ma indragostesc. Sa nu mai fie o simpla iluzie. De aceea nici nu sunt fericita si nici nu as putea fi. Ceea ce imi doresc eu de fapt e...durere. Pentru ca nu concep ca o iubire sa traiasca vesnic...in sufletul a doua persoane. Stiu ca as putea sa iubesc la infinit, dar sa nu spun niciodata. Stiu ca as putea sa sufar ca o idioata doar pentru ca aceasta e conceptia mea despre o dragoste implinita. Eu simt ca orice trebuie sa aiba un sfarsit, ca la un moment dat totul trebuie sa se termine. Si ma gandesc mereu la acel dupa. Nu pot trai clipa, nu pot fi AICI, ACUM. Sunt momente cand realizez ca am totul...dar nu si ceea ce imi doresc cel mai mult. Si nu mai pot sa scriu, pur si simplu nu mai POT sa scriu. Si nu ma mai regasesc in zambetele mele.

2011-08-12T12:16:00.001-07:00

Unde ai plecat vara asta? Unde te-ai dus cand toate visele voiau sa se nasca? De ce nu le-ai ajutat sa ia prima gura de aer din scurta lor viata? De ce le-ai facut sa moara inainte ssa se nasca? Esti un avorton de vise. De fapt eu sunt, dar tu esti cauza mortii viselor mele. Nu te cunosc, nu te intreb cine esti sau de unde vii. Nu-mi pasa: vreau doar sa fii. Sa ajungi aici pentru o cplia, sa te simt, sa inteleg ca nu e totul pierdut, ca toate sperantele, toate iluziile, toate scenariile nu au fost realizate in van. Vreau sa nu ma mai amagesc, mult de tot! Dar nu ai venit... Nici vara aceasta. Si te-am asteptat, te astept mereu, dar mai ales vara. Atunci ma simt cel mai singura, parasita. Vara e anotimpul iubirii, nu? Vara toata lumea se iubeste si e fericita. De ce nu si eu? De ce trebuie sa raman alaturi de cantecele de iubire triste, de ce sa ma transpun in rolul personajelor din filme? De ce sa iubesc doar prin muzica si filme? Unde e viata mea? Cui i-ai dat-o? De ce nu mi-ai dat mie propria-mi viata? Nu o merit? Eu zic ca ar trebui sa o am oricum. Nu sunt prima care nu si-ar merita viata. Sunt atatia care au avut parte de vieti minunate si le-au ruinat. As fi facut la fel? Da, foarte probabil, dar aveam dreptul acesta. Si ma macina faptul ca am inceput sa vorbesc la trecut cand inca mai merit, inca ar trebui sa mai sper. Dar nu mai pot, undeva lucrurile trebuie sa se opreasca. Am rupt atat de multe legaturi, am incercat sa ma despart, sa ma alipesc de alte persoane si nu am putut. M-am gandit chiar sa ma multumesc cu ce nu vreau pana ai sa vii. Dar mi-e imposibil. A fost bine o perioada. Atat cat mi-am creat un iubi imaginar care ma ador, ma proteja. Dar era rau, era bolnav, era trist. Tot timpul iubirile mele sunt masochiste. Pentru ca nu esti tu. Pe tine te-as iubi cu optimism si nu as mai spune niciodata nimic. Promit!

Dialog 7.

2011-08-11T10:26:00.000-07:00

- Vrei sa incerci sa ma saruti?
- Sa te sarut?
- Da. Sa incerci macar.
- De ce-mi ceri asta?
- Pentru ca simt ca ti-ar face bine. Fiindca ma gandesc ca un sarut acum te-ar ajuta sa te simti altfel, cum ai vrea sa te simti, de fapt.
- Cum as vrea sa ma simt de fapt?
- Fericita, iubita.
- Si crezi ca un simplu sarut ma va face sa ma simt astfel?
- Nu e un simplu sarut.
- De ce nu vorbesti niciodata la conditional-optativ? De ce nu spui niciodata "daca"? De ce?
- Pentru ca pentru mine nu exista "daca". Cuvantul acesta e o incercare de a te ascunde, de a scapa. Eu nu fac asta.
- Niciodata?
- Niciodata.
- Nu ai cum.
- Nu.
- Nu stiu daca vreau sa te sarut. Nu m-am gandit niciodata la asta.
- Te cred.
- Wow!
- Te stiu mai bine decat te cunosti tu insati. Simt ceea ce vrei sa spui, ceea ce simti, ceea ce iti doresti. Iti cunosc sufletul.
- Si eu nu.
- Ai incercat, dar e unul dintre lucrurile pe care nu ai putut sa le duci la bun sfarsit.
- Asa e.
- Te las sa ma saruti. Doar ca sa vezi cum e sa saruti prezentul si sa lasi trecutul si viitorul in pace.
- Sa te sarut eu?
- Da.
- Saruta-ma tu.
- Nu pot.
- De ce nu?
- Fiindca eu sunt suficient de stabil.

Dialog 6.

2011-08-10T11:23:00.000-07:00

- Nu mi-ai mai vorbit de mult.
- Nu stiu daca am simtit nevoia. Am citit mult, am incercat sa ma afund in lectura si sa uit. Sa-mi uit viata, trecutul, prezentul si viitorul. Traiesc intr-o monotonie continua, o monotonie ce s-a transformat intr-un fel de "viata". Dar sa faci aceleasi lucruri la nesfarsit, aceea nu poate fi viata. Si totusi...daca?! Daca viata e o repetitie infinita de putine lucruri? Aceleasi, mereu.
- Si daca...
- Da, si daca...
- Nu vrei sa traiesti?
- Tu nu intelegi ca asta e modul meu de a "Trai"?
- Dar ai spus chiar tu ca nu e viata ceea ce "duci" acum. Esti intr-un fel de "lume paralela", nu pot spune "lumea ta", caci nu are vlaga, nici originalitate, iar o lume creata de tine m-as astepta sa fie mult mai interactiva. Te-ai ascuns, te ascunzi continuu, incerci sa negi, sa amani, sa crezi ca va trece, ca nu vei fi nevoita sa infrunti obstacolele din calea ta.
- Poate.
- Nici nu stii ce ti se intampla de fapt. Sau ce ai facut sa ti se intample. Nu te doare, esti goala iar. Doar ca goliciunea aceea din interiorul tau e usor mai "plina" acum. Intelegi?
- Vorbesti despre mine...si totusi, nu inteleg.
- Pe tine nu te-ai inteles niciodata.
- Inteleg atunci cand " ma povestesti" tu mie. Doar ca acum nu pot.
- Nu, pentru ca traim alte realitati. "Realitatea" ta nici macar nu e o realitate. Te bucuri de lucrurile materiale, de dulciuri, de haine, de accesorii, de suc, de orice altceva, mai putin de tine, de viata ta, de iubirea la care ai visat mereu.
- M-am gandit azi chiar, pentru prima oara, ca nu voi ajunge niciodata sa iubesc. Ca la un moment dat orice sentiment as avea, oricat de puternic isi va pierde din saturatie si va deveni monotonie. Si nu vreau asta. Nu vreau banalitate, nu vreau sa incerc la nesfarsit pana gasesc o iluzie a tipului perfect, o iluzie care sa-mi fie suficienta pentru a ma minti. Nu vreau sa ma trezesc intr-o zi ca m-am saturat de atata cautare si ca ma pot multumi cu cel cu care sunt la momentul respectiv. Prefer sa fiu vesnic singura.
- Te-ai gandit chiar si la sinucidere?
- Vag. Nu e o optiune.
- Intotdeauna e o optiune.
- Nu as fi capabila.
- De ce nu?

2011-08-05T03:43:00.000-07:00

De cate ori am spus cuiva exact ceea ce simt? De cateva ori mi-am spus mie insami ce e cu adevarat in sufletul meu? Nu, nu-mi inteleg sufletul, e pierdut. Ne-am separat unul de celalalt. Stii cum e sa traiesti cu un gol imens in loc de suflet? Sa incerc sa faci din acel gol ...o groapa pentru amintiri? Fiindca pana la urma doar asta este: o groapa pentru amintiri. Arunci in acel hau imens tot ce ai trait si se pierde. Ramane doar iluzia ca inca mai detii amintirea aceea, dar de fapt nu o mai ai, e pierduta. De aceea nu o poti nici macar impartasi. Si totul moare. Totul e fad in jurul tau, in jurul meu si lipsit de sens. Si de ce mai traim? Pentru ce mai ducem in continuare lupta asta mizera? Lupta pentru ce? Pentru dragoste? Pentru implinire? Ar fi trebuit sa ajungem la telul final pana acum, nu crezi? Au trecut cativa ani. #! E putin? Ti se pare ca e putin? Mie mi se pare ca e o vesnicie. Evenimentele de acum 3 ani imi apar ascunse in trecut, ca fiind simple copilarii. Totul va parea de acum incolo o copilarie? Si nici un moment nu va putea fi savurat la maxim doar pentru ca am pierdut? Pentru ca m-am indepartat de sufletul meu? Ce vina am eu? Cu ce sunt eu vinovata ca am un suflet nebun si rebel care s-a hotarat ca intr-o zi sa ma paraseasca? Si nimeni nu vede. Nimeni nu-si da seama ca sub masca pe care o arborez nu enimic. Ochii imi sunt goi. Dau impresia ca ar straluci atunci cand zambesc sau rad. Dar nu sunt zambete ori rasete adevarate. Sunt prefacute. Totul e prefacut. Si doare.

2011-08-02T00:33:00.001-07:00

Fiecare clipa fara iubi e searbada. S-a intamplat odata si nu se va mai intampla nicicand. Nu voi mai putea niciodata sa concep o asemenea iubire, o asemenea renuntare de sine. Nu voi mai renunta niciodata la mine pentru altcineva...pentru ca iubirea nu ar trebui sa fie asa. Iubirea nu ar trebui sa fie umilinta continua. Nu ar trebui sa existe grade de comparatie in iubirea sau ierarhie. Nu e normal ca uneori, de putine ori ca sa fiu sincera, sa-mi asum eu rolul de superior si el cel de inferior...sau in majoritatea timpului, invers. Mereu mi-am dorit egalitate, armonie, lipsa unui conflict. Nu le-am capatat.

Film 2.

2011-07-30T11:08:00.001-07:00

Lumea ei s-a inchis in clipa aceea. Am auzit o melodie care suna asemanator. E straniu. Nu s-a mai intors. De obicei in filmele de genul asta el se intorcea, se intalneau candva pe parcursul vietii , poate la batranete, dar se regaseau. Mereu. Nu si de data asta. Acum ei erau despartiti pentru totdeauna, povestea ei nu avea sa fie una cu sfarsit fericit. Speranta murise. Filmul nu s-a terminat odata cu viata ei sau a lui. El a plecat si poate ca si-a continuat viata cine stie unde. Se saturase. Cine nu l-ar intelege? Eu il inteleg. M-am gandit adesea la lucrul acesta, chiar inainte de a fi avut macar un iubit. Stiam ca la un moment dat ma voi plictisi, sau se va naste in mine iluzia ca m-am plictisit si voi vrea sa plec mai departe, sa pun punct povestii si sa sufar. Am fost masochista inca din copilarie. Am vazut mereu ceva magic in suferinta, ceva demn de incercat, interesant, frumos chiar. Inca nu sunt sigura daca e sau nu. In al zecelea minut al filmului el a plecat si a plecat pentru totdeauna. Ea a plecat odata cu el, insa in alta directie. A plecat spre sfarsit, spre o moarte iminenta ce o pastea inca de la nastere. Moartea lenta, usoara, a sufletului. Avea sa sufere pana la sfarsit asa cum si-a dorit intotdeauna. Nu, nu e asa. Eu ar fi trebuit sa fiu in rolul ei. Cum pot sa o invidiez pentru asa ceva? Nu am de ce. Si totusi... Nu si-a refacut viata cum se mai intampla uneori prin filme, nici nu s-a sinucis. A renuntat, pur si simplu a renuntat la viata fara a isi pune capat corpului, daca se poate spune asa. Nu s-a distrus "fizic". Dar e si aceasta un fel de sinucidere. Nu, nu e sinucidere. Sinuciderea e un act de curaj nebun sau de lasitate continuua. De cand dau eu definitii? Nu stiu ce e sinuciderea. Nu am incercat-o, nu m-am gandit niciodata la ea, nu am fost niciodata capabila nici macar de a concepe simplul gand ca as putea sa imi pun capat zilelor. Si acum ma gandesc la sinucidere... Desi nu mai am nicio sansa sa o experimentez. In schimb, ea a renuntat, s-a aruncat benevol in bratele mortii, a "trait" cu ea. A trait cu moartea. Pana i s-a sfarsit trupul. O suta zece minute de durere filmata. Nu i-au filmat sfarsitul. A fost o singura zi de suferinta absoluta surprinsa in film. Dar a fost de ajuns. Stiam ca nu isi va mai reveni niciodata, ca nimeni nu poate invia. Nici macar Iisus. Ca lumea ei s-a inchis in clipa in care el a plecat pentru totdeauna pentru ca visa la o viata de aventura. Era si el ca ea, doar ca el a ramas la fel cum era inainte sa o cunoasca pe ea. Ea nu l-a putut schimba pe el, s-a schimbat, insa, pe sine. Totalmente.

Film 1.

2011-07-30T11:08:00.000-07:00

Filmele noastre nu au nume. Nici generic. Sunt filme de dragoste obisnuite. De cele mai multe ori sunt dramatice, pentru ca e singura trasatura a noastra, comuna, de care nu am putut sa ne lipsim. Vedem si comedii romantice din cand in cand. Dar acelea ne deprima. Nu prea ne plac sfarsiturile fericite. In ultima vreme, chiar s-au imputinat. Poate ca se petrece ceva in lume, are loc o schimbare. Nu stim. Asa ca nu stiu cum se numea primul film pe care l-am vazut. Nu imi amintesc nici ce zi era sau ce ora. Poate pentru ca a trecut atat de mult timp. Tin minte doar ca m-am trezit " singura" in sala aceasta imensa, asezata pe scaunul de langa perete de pe al 5-lea rand cu o cutie de popcorn in mana si o sticla de cola langa mine. Si eram ok. Nu m-am speriat, nu am incercat sa-mi explic ce se intampla. Stiam ca nu voi putea gasi nicio explicatie. Cel putin nu una plauzibila. Apoi am observat ecranul din fata mea. Si exact in acelasi moment au inceput sa fie proiectat imagini pe el. Nu m-a interesat sa vad de unde erau proiectate. Nu am mai cautat nici oameni in sala. Ma simteam " bine". In situatia mea, eram chiar bine fara ghilimele. Era o stare confortabila. Primul film pe care l-am vazut. Incepea cu doi copii. Mi-am dat seama instantaneu ca avea sa fie un film de dragoste. Se tineau de mana. Erau dragalasi. Da, filmele ma " impresioneaza". ( Voi folosi multe ghilimele). Nu stiu, cred ca e oarecum o trasatura pe care o am in comun cu restul lumii. Superficial, filmele ma ating. Uneori chiar lacrimez. Acum am ajuns sa plang cu adevarat. Pentru ca e singura modalitate prin care traiesc. Nu urmaream filme cu atat de mult interes inainte sa ajung aici. Dar imi placeau cele de dragoste. A fost un film trist, primul meu film de aici. Protagonistii se cunosteau de mici, cum am spus si mai sus. Se iubeau de mici, faceau totul impreuna. Insa...el a hotarat ca nu se mai simte confortabil in preajma ei. Ca sunt impreuna de prea mult timp, ca au facut tot ce putea ei doi face, ca e timpul sa se desparta. Pentru el orice iubire trebuia sa aiba si un sfarsit. Nu simtea ca nu o mai iubeste sau ca relatia lor cere un final, dar il dorea. Erau doua sentimente total opuse care il dominau. Dar isi asculta mereu dorintele, voia sa-si satisfaca nevoile mai inainte de orice. Asa ca i-a spus ca vrea sa o termine cu ea. Ea nu a inteles. Era genul de fata care crede ca o iubire poate dura vesnic. Poate ca ar fi putut. Eu nu am de unde sa stiu. Dar filmul nu e despre mine. De fapt, iubirea lor chiar ar fi putut dura vesnic.

Film.

2011-07-29T11:28:00.000-07:00

Ei se iubesc. Mereu e o poveste de iubire. Am ales ca toate filmele pe care le vom vedea sa fie de dragoste. Pentru ca asa poate vom simti si noi ca iubim. Vreodata. Stam singuri, intr-o sala imensa de cinema, si nu ocupam decat doua scaune. Ecranul e atat de mare incat ni se pare ca sufletele noastre au disparut in interiorul lui. Nu le mai simtim. Suntem aici de prea mult timp. Nu stim exact de cand. Probabil ca am imbatranit aici. Nu ne privim unul pe celalalt decat rareori. Nici macar nu ne cunoastem. Traim prin filme. Doar ca nu iubim. Ascultam zi de zi, clipa de clipa cuvine despre dragoste, da rnu o intelegem. Nu intelgem nimic din ceea ce vedem. Suntem pierduti intr-o mare de sentimente ale celorlalti. Noi nu existam. Noi nu existam! Si ei traiesc. De ce nu am trai si noi? La inceput am intentionat sa ne revoltam. Insa cred ca , de fapt niciodata nu ne-am dorit cu adevarat sa incepem o lupta cu cei multi. Sa ne luptam cu cei care chiar " se bucura de viata", care traiesc intens. Nu putem sa-i judecam, decat atunci cand ii vedem in filme. Dar e cu totul altceva. E dreptul nostru sa-i judecam pe cei din filme. Dar nu profitam de el. Nu profitam de nimic. Avem cateva drepturi, cateva posibilitati. Uneori ne gandim ca poate ar fi trebuit sa ne straduim ceva mai mult sa ne acomodam, sa patrundem in lumea tuturor. Dar nu am fi putut. Stim asta, in adancul sufletului. Suntem prea altfel. Nu am pretins ca am fi diferiti, desi, sinceri sa fim, chiar suntem diferiti. Noi nu am fi putut iesi seara de seara la discoteca sa dansam pe melodii idioate, care nu pot fi numite melodii de fapt. Noi aveam nevoie de drama. Insa de drama absoluta, de drama din carti si uneori din filme. Ne-am limitat la filme, caci ele ne creeazza o irealitate confortabila. Ne simtim "bine". Presupun. Nu stam sa ne gandim la lucrul acesta.
Lumea ne-a abandonat usor. Dar avand in vedere ca niciodata nu am facut parte cu adevarat din ea, era de asteptat. Nu a pierdut nimic. Nu a fost trista ruptura de ceilalti, a fost usor ciudata. Nu ne-am simtit nostalgici, ci straniu. Straniu in sensul in care eram singuri. Doar noi doi intr-o lume corupta de ea insasi. Nu e asa usor. Si acum ne-am cufundat in scaunele noastre moderne de cinema si vedem filme la nesfarsit. Pentru ca avem certitudinea ca lumea va crea mereu filme. Altfel nu ar putea trai. Noi am putea. Dar e singurul lucru produs de lume pe care il primim. Si mancarea. In rest suntem doar ai nostri. Daca ne apartinem. Totusi, daca lumea ar inceta sa mai produca filme, ceea ce este de fapt imposibil...cel mai probabil am innebuni. Ceva mai mult decat suntem acum. Nu stiu cum aratam. Nu asta conteaza, de fapt. Dar fara filme, lumea e searbada. Oamenii au nevoie de scenarii pentru a putea merge mai departe, pentru a isi contura vise, pentru a cauta o speranta inexistenta. Nu gasesc niciodata sensul, dar cauta. Noi am ales sa nu mai cautam si sa ne multumim sa privim filmele . Nu ne simtim superiori. Suntem noi. Da...spun acum si cine suntem...

1.

2011-07-28T09:25:00.000-07:00

Acum aproape 3 ani eram usor altfel. Dar asta era acum 3 ani. Si de atunci pana azi, lucrurile s-au schimbat. Durerea mea de cap din momentul acesta nu o asociez neaparat acelor evenimente petrecute pe parcursul a 3 ani, desi as fi tentata sa o fac, ci lipsei de zahar. Cred ca sunt dependenta de zahar. Indiferent din ce-l iau, am nevoie de el. Ma simt cam prost azi,sunt usor trista. De dimineata era ok. Si rareori am o dimineata in regula. Urasc diminetile pentru ca nu gasesc niciun sens atunci cand ma trezesc. Si e groaznic sa nu ai nici o speranta. Gresesc. Atat timp cat reusesc inca sa ma ridic din pat inseamna ca undeva in sufletul meu mai exista o licarire de speranta. Sunt departe. Nu am fost niciodata aproape de cei de care chiar am nevoie. De oamenii care ar fi putut deveni prieteni. Cred ca e lucrul care ma deprima cel mai mult in ultima vreme. Cumva astept sa inceapa scoala. Sunt dezorientata, singura si fara fonduri. Ultimele doua veri au fost prea "seci", prea plictisitoare ca sa le mai pot defini. E trist. Dar m-am saturat de lamentari. Nu spun toate acestea pentru ca vreau sa ma descarc, desi cel mai probabil mereu o sa gasesc o portita pentru a ma descarca. Vreau sa vorbesc despre singura cautare pe care am intreprins-o vreodata. E impropriu spus "intreprins-o", pe care am incercat sa o realizez. Inca nu am ajuns la rezultatul asteptat. Dar sper.
De unde am inceput? Nu stiu exact. Mi-e greu sa-mi amintesc. Dar o sa incerc.

2011-07-28T04:05:00.000-07:00

Sa nu te mai pierd. Sa nu te mai pierd niciodata sarutandu-te. Fiecare cuvant sa insemne ceva. Ceea ce spun acum sa nu fie o simpla inlantuire de...cuvinte fara de legatura sau sens. Te-am pierdut. Mi-e atat de greu sa incerc macar sa recunosc ca e adevarat. Nu mai esti aici. Nu mai esti langa mine. Inseamna ca te-am pierdut, nu? Nu e vorba doar de faptul ca ai disparut fizic, dar nu te pot regasi nici spiritual. Nu mai vorbim. Orice punte de comunicare ce a existat vreodata intre noi a fost luata de cascada lacrimilor. Eu nu am plans. De ce a fost nevoie sa versi atat de multe lacrimi? Nu mai e doar simpla actiune de a dramatiza. E un fapt. Unul singur inchis in cochilia lui. De ce nu ne vorbim? De ce rareori gasim un sens in tot ceea ce am vrea sa spunem? S-a sfarsit, oare? Cu noi in intregime? Am impresia ca tot ce am spus pana acum e lipsit de noima. Si de fapt chiar e. Dar e adevarul. Viata mea nu are o noima. Crede-ma ca nici a ta. Daca te caut? Nu... Nu mai am de ce.

Dialog 5.

2011-07-26T11:00:00.001-07:00

- Nu te-a plicitisit de toate dialogurile astea?
- Nu.
- Nu te-ai saturat?
- Nu stiu. M-am saturat de tot, dar nu de tine.
- De mine?
- Intelegi ce vreau sa spun.
- Vezi... sunt momente cand si pe mine ma lasi in bezna si nu-mi explici. Uneori simti nevoia extrem de intensa de a explica tot ce spui, dar alteori nu vrei sa dai niciun detaliu, ii lasi pe ceilalti sa inteleaga. Si sa stii ca sunt oameni care pur si simplu nu inteleg, ca nu au cum sa inteleaga.
- Asta e.
- Da, chiar esti nepasatoare.
- Si ce vrei sa fac?
- Resusciteaza-te.
- Imposibil.
- De fapt nu te-ai schimbat.
- Am trait, insa asta nu inseamna ca am si simtit. Sau ca mi-a placut. Mi-a placut, a fost ok, dar la cel mai superficial nivel posibil. Eu am nevoie de actiune, de intens.
- Tu visezi la asta.
- Da.
- Si nu vrei sa intelegi ca exista posibilitatea sa nu gasesti niciodata acea intensitare "pura", primordiala pe care o cauti.
- De ce nu?
- Pentru ca oamenii nu sunt personaje de carti. As fi spus si filme, dar in filme totul se termina cu bine sau cu moartea.
- Si in carti nu e la fel?
- Stii bine ca nu.
- De ce? Pentru ca pur si simplu personajele din carti traiesc intens continuu si sufera pana la paroxism sau iubesc la infinit si fac tot posibilul sa-si implineasca iubirea ori durerea? Ca uneori mor, alteori isi implinesc iubirea, dar dupa tot ce s-a intamplat nu o mai pot intretine?
- Nu e asta.
- Dar ce? Spune-mi tu ce!!!! Te rog...
- Ma rogi... Ideea ca e posibil ca acea iubire a lor sa se destrame in timp s-a insinuat in tine din cauza filmelor si a vietii si binenteles a ceea ce ai citit anterior. Toate intamplarile triste( pentru tine fericite, caci asta iti doresti), toate incercarile de a ajunge la cel iubit, toata drama, durerea, suferinta, care in carte par reale si poate ca sunt, in universul cartii sunt caci traiesc acolo, acolo e lumea lor, duc intr-un final la implinire, de cele mai multe ori, si...ti se pare aproape imposibil ca acea stare de plenitudine, de fericire absoluta sa dureze la nesfarsit.
- E vina autorului.
- Da, e vina autorului. Mereu e vina autorului. Daca nu ar fi el, nu ai trai. Tu fara carti ai fi cu adevarat un nimic. Dar e adevarat, ca universul creat inainte de fericire, intesat cu intrigi si incercari groaznice, iti da senzatia ca va reveni. Dar el moare. Orice durere moare odata cu nasterea unei fericiri. Imi vei spune ca nu ai de unde sa stii asta. Dar o stii. Ai simtit-o o singura data. Si ti-a fost de ajuns ca sa dai frau liber unei alte dureri, mai usoare de data aceasta.
- De ce-mi spui toate lucrurile astea?
- Ca sa intelegi. Eu nu te las in ceata. Eu vreau ca tot ce-ti spun sa fie limpede pentru tine, sa fie clar.
- Multumesc.
- Nu te-am facut proasta.
- Nu, dar m-am simtit.
- Toti sunem prosti atunci cand nu intelegem. Suntem 90% prosti si 10% capabili sa intelegem superficial.

Dialog schimbat.

2011-07-26T11:00:00.000-07:00

- Ai plecat?
- O perioada.
- Ti-a fost dor de mine?
- In ultima vreme.
-?
- Azi. Cel mai mult azi.
- Ce-ai facut?
- Am trait.
- Serios?
- Mda...
- Ah.
- Imi pare rau.
- Pentru ce?
- Pentru tine.
- Nu, pentru tine sa-ti para rau. Va fi mai rau cand iti vei reveni.
- Nu imi mai revin.
- Tot minti.
- A, da, asta da.
- Il mai iubesti?
- Nu cred.
- Wow!
- Mda, nu stiu daca l-am iubit.
- Alta pasiune?
- Posibil sa se nasca.
- Infricosator.
- Stiu.
- Simt ca asta se va implini.
- Si eu. Usor.
- Foarte bine.
- Mhm.
- Sa plec?
- Nu. S-ar putea ca uneori sa mai am nevoie de tine. Am atat de multe lucruri sa spun. Am inchis prea multe in mine in timpul asta.
- Stiu. Imi vei scrie indelung, incepand de maine sau poimaine.
- Da, asa e.
- Nu-ti place sa traiesti, nu?
- Nu e intens.
- Te asteptai sa fie?
- Intr-o oarecare masura.
- Nu stiu daca va fi.
- Niciodata?
- Niciodata.
- Nu vreau sa cred lucrul asta! As muri.
- Si totusi n-ai murit.
- Nu inca.
- Il iubesti?
- E prea devreme.
- Nu, nu e.
- Nu.
- Minti?
- Nu cred.
- Aha.

Dialog 4.

2011-06-28T04:53:00.000-07:00

- De ce pleci mereu?
- Pentru ca asa sunt eu.
- Nu, asta nu e un raspuns.
- Pentru ca e mult mai usor. Nu mai am nevoie de cuvinte. Plec. Si atunci cand plec nu stiu exact ce las in urma. Mi-e teama. Si uneori chiar rusine. Ar fi ... floare la ureche daca as putea face exact ceea ce imi doresc, de fiecare data. Dar nu pot.
- Nu ai puterea.
- E echivalentu cu " nu pot".
- Chiar deloc. "Nu pot" e o negatie, sa-i zicem "capitala". Te opui cand spui "nu pot".
- Si ce-ai vrea sa fac? De fiecare data cand imi vine sa-l imbratisez sa ma duc la el si sa fac asta indiferent de cine e in jur, indiferent de ce face, de cum ar reactiona...de consecinte?
- Nu te gandi la consecinte. Sunt doar legaturile spre un nou inceput.
- Nu. Nu intelegi. Prefer sa-mi fac scenarii.
- Despre ce ar fi putut fi.
- Da.
- Cand e atat de simplu sa transformi acel "ar fi putut fi " in "este".
- Nu e simplu.
- In lumea in care troneaza "nu pot", nu e.
- Te rog.
- Ce ma rogi? Nu ai niciun drept sa taci. Vorbeste! Spune tot, spune-mi mie, caci ...nu apar consecinte daca de ele iti este atat de teama.
- Nu, mi-e teama de oameni. Si de reactiile lor.
- ..Ah.

"..."

2011-06-25T00:39:00.000-07:00

"Stii, as vrea ca intr-o zi, chiar daca pentru o singura clipa, pentru unii neinsemnata, sa spuna toti ceea ce simt. Din noi sa rasara sufletul, din fiecare. Lumea sa se transforme intr-un paradis de exprimare. Nu e nevoie de mult timp. Nu sunt absurda, stiu ca o secunda nu ar fi de ajuns. Dar cinci minute. Cinci minute masurate in timpul lumii de azi. Ar fi mai mult in lumea sufletelor noastre. Dar nu vreti. Cumva, nu vreti. Nu stiu cine v-a spus ca e mai bine, ca e mai usor daca construiti ziduri imense in jurul sufletelor voastre. V-a mintit. A fost tot o om. Cine stie, poate a fost un om ranit, dar cu siguranta nu distrus. Am fost distrusa, si am stiut sa vorbesc. Sau...e posibila o distrugere mai adanca? E o intrebare la care nu am raspuns. Nici nu promit ca-l voi cauta.
Dar vreau doar atat. Sa se stinga orice lumina falsa, sa renuntam la toate mastile, sa uitam de toata lumea si sa fim noi insine. Nici macar nu e nevoie de cuvinte. Un gest ar fi suficient. Insa, nu. E ceva in voi ce se opune. Teama de a fi descoperiti, oare? Si ce daca va vor vedea asa cum sunteti cu adevarat? Nu e mai bine, decat sa va ascundeti la nesfarsit? Aveti o sansa. Am o sansa. Se poate ca eu sa nu fi profitat de ea asa cum ar fi trebuit. Dar am realizat ca e cea mai buna solutie. Indiferent de situatie. Nu conteaza daca vrei sa spui ca iti doresti cu ardoare sa mergi la mare sau ca esti indragostit. Sentimentele sunt egale atunci cand le exprimi. Toate balantele s-au rupt. In lumea sufletelor deschise, nu exista diferente sau nivele. Orice simti, e important. Poate ca ai crede ca e mult mai greu sa-i spui cuiva ca-l iubesti, decat sa spui ca nu ai fost niciodata la mare, dar nu e asa. E la fel de...usor. Dupa ce o faci, binenteles. Nu o sa mint. Nu e usor sa iti exprimi sentimentele. Dar acesta e un fapt. Ideea mea, insa nu e aceasta. Intr-un vis de-al meu, neinchegat, toata lumea spune ce simte. Nu ma intrebati daca se instaleaza armonia dupa sau haosul. Nu l-am visat niciodata pana la sfarsit. As fi pierdut misterul, iar misterul e tot farmecul. Dar ne asumam un risc. Eu sunt dispusa sa mi-l asum oricand. Dar nu singura.
Si...un lucru foarte important. Nu veti fi doar in ipostaza celui care trebuie sa Spuna, ci si in a celui care e nevoit sa Asculte. Uneori, e mai dificil sa stii sa asculti decat sa spui. Cum sa reactionezi daca nu simti la fel? Nu pot sti lucrul acesta. Daca vei rani? Da, sigur o vei face. Intr-o oarecare masura. Dar...e foarte probabil ca durerea sa fie mai slaba decat usurarea. Si in cazul acesta usurarea inseamna...liniste, impacare. Nu, nu am spus fericire. S-ar putea sa fie mai complexa fericirea. Nu am de unde sa stiu.
Mi se pare ca am aberat. Ca undeva, printre cuvinte, cred ca de la al doilea...am pierdut din vedere ceea ce voiam sa spun cu adevarat. Unii vor intelege, altii nu. Si am savarsit aceeasi vesnica greseala. Niciodata nu te poti adresa si nu poti fi inteles de catre toti! Dar, cred ca merita sa incerci."

Dialog 3.

2011-06-23T10:03:00.000-07:00

- Lucrul pe care il urasti cel mai mult. Pentru ca tu urasti multe. Incearca sa fii concisa.
- Pe mine. Ma urasc pentru discutiile astea. Scot tot raul din mine. Pentru ca gresesc adesea, mint mult prea mult si ma amagesc. As vrea sa fiu sincera cu mine, si la suprafata. Nu doar, in profunzime, atunci cand vorbesc cu mine. Dar cel mai mult ma urasc atunci cand visez prost, cand imi fac iluzii. Nu stiu cat de mult bine fac. Si apoi ma urasc pentru momentele cand simt ca sunt urata de catre ceilalti. Spun mereu ca nu-mi pasa de parerea celorlalti, dar conteaza destul de mult. Incerc sa ma opun lor. Dar e greu. Ma urasc pentru ca rareori reusesc sa imi conturez un ideal adevarat, clar. Sunt pierduta in larg.
- Am spus concis.
- Ma stii prea bine.
- Mda. Gresesti atunci cand te urasti pe tine insati.
- Atunci ma urasc si pentru ca gresesc atunci cand ma urasc pe mine insami.
- Nu are nicio noima propozitia asta. Te ascunzi dupa cuvinte.
- Si ce-ti pasa tie?
- Tu mi-ai spus ca ar trebui sa-mi pese.
- Am gresit.
- Nu, nu de data asta.
- Taci.
- Nu te mai ascult.
- Si ce rezolvi cu asta?
- Unele chestii legate de marile tale probleme.
- Sunt mari doar pentru mine.
- Vrei sa-ti spun ca gresesti?

Dialog. 2

2011-06-22T11:04:00.000-07:00

- Spune-mi: de ce iti este cel mai teama?
- Teama? Mi-e greu sa inteleg conceptul de "teama". Il asociez adesea cu "frica". Unii spun ca sunt sinonime. Eu cred cu tarie ca nu e asa! Frica apare atunci cand viata iti este pusa in pericol, doar a ta.
- Eu vorbesc despre teama.
- Mi-e teama sa imbatranesc, oricat de penibil ar suna lucrul acesta la varsta mea. Mi-e teama sa mor. Nu am ajuns inca la o relatie amiabila cu moartea. Mi-e teama sa nu ignor iubirea. Mi-e teama sa spun... tot ce simt.
- Sunt chestii obisnuite.
- Nu mai pretind sa fiu diferita.
- De ce? Ar trebui sa o faci.
- Nu tot ce spui tu ca trebuie ca eu sa fac, chiar trebuie.
- De cand esti tu independenta de mine?
- De mult. Mereu am fost, dar am incercat sa nu fiu.
- De ce?
- Pentru ca am vrut sa te iubesc.
- Si?
- Nu pot.
- Printre lucrurile de care ti-e teama ai strecurat si teama de a ignora iubirea. Nu poti face asta.
- Tu de unde stii?
- Am iubit.
- Si s-a terminat?
- Da.
- De ce zambesti?
- Pentru ca orice sfarsit e incarcat de multa pasiune.
- Consumata?
- In unele cazuri.
- In ce?
- In durere sau sex.
- Sex?
- E ceva normal. Nu fa pe pudica.
- Nu fac. Doar ca mi se pare stupid.
- Suntem oameni.
- Si asta ne transforma imediat si in animale?
- Ce vrei sa spui?
- Cum poti sa distrugi o iubire in asemenea hal, incat sa iti inneci amarul in sex?
- Pur si simplu.
- Si ea?
- Ea ramane.
- Nu simte la fel?
- De obicei, voi, femeile, va consumati ramasitele de iubire in durere.
- Si inceputurile.
- Asta pentru ca nu ai incercat cealalata optiune.
- Asa e.
- Dar nu garantez nimic.
- Va fi bine, crede-ma.
- Dar tu nu vei fi langa mine.
- Atat timp cat nu ma voi indragosti de tine, iti voi fi mereu aproape.
- La ce bun?
- Nu stiu, pentru tine.
- M-ai rani mai tare.
- Nu. Ai nevoie de mine.
- Da, dar in acelasi timp am nevoie ca tu sa pleci pentru a ma vindeca.
- Dar nu ma iubesti!
- Nu inca...

Dialog.

2011-06-21T11:58:00.000-07:00

- Fii sincera!
- Sincer? Nu mi-era dor de vara.
- Din cauza verii trecute?
- Poate.
- Spune-mi!
- Nu! Nu asta! Va fi bine, candva.
- De ce nu vara aceasta?
- Fiindca e prea curand.
- Niciodata!
- Ba da. Sufletul meu nu mai suporta o noua boala.
- E bolnav dintotdeauna.
- Nu, nu. A avut momentele lui.
- Opereaza-l!
- Nu il pot anestezia. As muri!
- Ti-l imprumut pe al meu, il vrei?
- Te rog, nu fa asta. Nu-mi spune lucruri imposibile pentru...tine.
- Da, e adevarat. Nu ti-as da niciodata sufletul meu.
- Nu te teme, nu il vreau.
- Si acum?
- Astept toamna.
- Esti imposibila!
- Nu-mi pasa.
- Ce e cu tine? Ai devenit rece, de piatra! Unde sunt sentimentele tale din prag de vara? Visele tale?
- Nu mai am vise. Nu vreau sa mai visez.
- De ce?
- Face rau.
- Si ce face bine?
- Nimic.
- N-ai sa ajungi sa intalnesti nimicul.
- Nu, nu mor acum.
- Nici macar atunci.
- Tot ce-i posibil.
- Esti enervanta!
- De ce? Pentru ca nu mai sunt cum eram cand nu iti placea deloc de mine? Pentru ca nu mai rad necontenit, pentru ca nu mai sunt amabila si darnica? Pentru ca nu mai incerc sa-ti vorbesc? Pentru ca nu mai dorm? Pentru ca te ignor? De aceea?
- Nu te plac.
- Mi-ai mai spus asta o data.
- Nici nu te iubesc.
- Era evident.
- Dar trebuie sa te am in preajma.
- Lasa-ma!
- Nu vreau!
- Nu credeam ca exista cineva mai egoist decat mine!
- Pai nu exista.
- De cand ai devenit tu alter-ego-ul meu?
- Dintotdeauna.

Nu, nu e 50!

2011-06-19T11:55:00.000-07:00

" Tu nu prea mai esti pe nicaieri. Asta e problema, de fapt. Nu te mai gasesc. Mai intrezaresc, uneori, parti din tine. Incerc sa le recompun si... nu-mi iese. Te-am pierdut. Cred ca pentru totdeauna. E nevoie sa fii distrusa pentru a te recapata din nou. E nevoie sa mor pentru a invia. Si nu cred ca voi mai muri vreodata. Ultima mea moarte mi-a fost de ajuns. Fie ea si singura. Iarta-ma, te rog iarta-ma ca te-am lasat sa pleci. E ultima strigare, ultima sansa. Nu mai doare. Se instaleaza nostalgia fiindca pleci, acum, cu adevarat pleci. Nu mai am timp de petrecut cu tine. Ma predau lor. Sunt trup si suflet a celor multi. Sa faca din mine ce-or vrea ei. Nu e greu. Nu acum, cand "eu" nu mai exist. Superficialitatea e usoara, linistitoare. Esti prost. Sunt idioata. Dar nu-i nimic. Cel putin pot trai cu iluzia ca vreodata voi fi fericita. S-a sfarsit. Nu punem punct pentru ca stim prea bine sa indepartam punctele, vrigulele, sau orice semn de punctuatie dintre noi. Singurul liant ramas intre noi e durerea. Nu cred ca voi mai ajunge vreodata sa sufar ca atunci. Nu mai sunt "profunda". Nu sunt nimeni. Dar e ok. Am ajuns sa ma resemnez. Probabil nici nu voi mai scrie atat de mult. Nu am ce. Adio e doar un cuvant, dar e un cuvant pe care eu il rostesc acum. Adio, iubita mea!"

Dezlegare.
" E altcineva."

49?

2011-06-19T07:58:00.000-07:00

"Poate ca intr-o zi, desi nu stiu cand va veni ziua aceea, voi reusi sa trec peste. Nu te suport! Mi-ai fi fost foarte antipatic daca, inainte, nu ai fi fost atat de...simpatic. Esti total opusul a ce sunt eu. Si nu e bine. Fiindca m-am saturat sa incerc, inutil, sa trag de tine. Taci, nu zambesti si ramai undeva...intr-o lume doar a ta. Mi-ai spus foarte putine despre tine. Stiu ca nici tu nu ma suporti. Poate ca iti sunt chiar antipatica, nu stiu daca am fost vreodata...simpatica. Nu pot sa-ti citesc gandurile, cu atat mai putin sufletul. Dar...simt ceva. Si e lucru mare ca eu sa simt. Nu am mai simtit de mult. Nimic. Te stiu de atat de mult timp...si am realizat abia acum. Am avut sanse si le-am pierdut. Acum...s-a sfarsit. Pentru amandoi, dar eu intind la nesfarsit o coarda deja rupta. Sau...doar fisurata. Sper ca intr-o zi ma voi trezi si voi realiza ca mi-a trecut. Ca sunt iar goala. Ironic. As prefera sa nu simt nimic, decat sa fiu asa cum sunt acum. Nu pot sa schimb prea multe. Si nici nu vreau. Nu regret nimic din ce am facut sau spus. Imi pare rau, doar ca nu am putut face mai multe. Oare in fata cui te deschizi? Cui ii spui ce simti, ce crezi, ce te preocupa cu adevarat? Imi aduc aminte ca inainte sa te privesc asa cum o fac acum, mai incercam sa te descopar. E posibil sa fi fost niste semne. Dar nu le-am remarcat, la momentul respectiv. Mereu ai fost tacut. Mereu ai ignorat. Eu nu pot. Mie mi-e imposibil sa tac, uneori. De aceea prefer sa mint. Oamenii pun intrebari. Si intrebarile sunt dureroase. Asa ca mi-am facut un obicei de a raspnde cu minciuni. Si cred in minciunile mele. Ma consolez cu ele si pasesc tot mereu in gol. Dar nu am cazut niciodata. De ce as cadea acum? Iti dai seama ca minciunile mele s-au inmultit de cand am inceput sa simt ceva in legatura cu tine? Nu iti spun te iubesc, ca as fi ipocrita. Cuvintele acelea nu au mare insemnatate, scrise. Nu acum. E esential ca simt CEVA! Si e legat de tine. Incerc sa te ignor, sa ma arunc in orice se iveste. Dar am tresarit atunci. Si...in ultima vreme, uit de tine. Si uit de mine."

Raspuns.
" Eu unde sunt?"

48?

2011-06-14T08:35:00.001-07:00

As minti sa spun ca nu mi-e dor de el, ca sufletul meu nu e pe moarte. Dar incerc sa merg mai departe, spre...nimic. Nu stiu. Mi-a spus ca voi reusi sa traiesc si dupa el. Ceea ce fac acum inseamna sa "traiesc"? Uneori, mi-e teama. Alteori ma infurii pe mine insami, caci desi nu am reusit sa mai zambesc, cu adevarat, am crezut in alte sanse sau m-am prefacut doar. De fapt eu nu vreau sa mai traiesc! Nu pot sa ma sinucid! Pur si simplu nu pot! Dar...fara iubi, lumea nu mai exista. Oamenii sunt roboti, eu sunt un strigoi ce nu a murit, inca. Cand voi muri? Zi de zi imi pun intrebarea aceasta. Poate ca intr-o zi, voi trece strada, si ma va calca o masina. Sau poate voi uita butelia deschisa si voi lua foc. Poate imi va cadea ceva in cap. Poate, paradoxal, voi face infarct la varsta aceasta. Poate voi fi jefuita si ucisa. Pot muri in atat de multe moduri. Sau poate ma va trazni acelasi fulger care mi l-a furat si pe el. Nu am fost la inmormantarea lui. Sunt momente in care regret lucrul acesta. Ar fi trebuit sa-l vad pentru ultima oara. Insa, nu am suportat sa-l privesc...mort?! Nici nu stiu cine l-a inmormantat. Nu stiu cine mai sufera dupa el. Eu nu sufar! Sufletul meu plange necontenit, dar eu sunt searbada. Ar fi putut fi altfel. Nu ne-am gandit nici unul ca se va intampla ATAT de repede. Si pana la urma de ce s-a intamplat acum? Atunci? De ce a murit? De ce a trebuit sa ploua? Sa tune si sa fulgere? Nu mi-a mai zambit. Ultimele atingeri ale lui au fost spalate de ploaie. Cerul a plans pentru el. Iar, el, a murit, fara de cuvant. Si totusi, mi-a spus ca mai are timp...

Povesti vechi. Revenire.

2011-06-10T10:16:00.000-07:00

- Un an? Mai bine de un an? Cat a trecut de fapt?
- Ai facut atat de multe lucruri in lipsa mea.
- Am incercat sa traiesc. Recunosc ca nu m-am gandit la tine. Mi-am conturat o noua viata. Nu am mai simtit nimic. Nici frigul, nici caldura. Am fost "reala". Si am incercat sentimente reale, pentru oameni "reali". Mi se pare stupid termenul de realitate.
- Tu stii...ca ori de cate ori ti se vor invarti tie gandurile eu voi fi tot aici? Ca indiferent cat iti va lua sa te hotarasti pe ce cale vrei sa o iei, ce vrei sa faci, pe cine sa iubesti, eu nu voi pleca?! Nu te mai iubesc. Dar sunt obligat sa stau in preajma ta. I-am promis dragostei inainte sa moara ca voi avea grija de tine. Ca voi fi aici mereu cand vei fi la pamant, cand oamenii te vor dezamagi si vei suferi din cauza lor. Dar atat. Nu mai ai acces in lumea mea, la starile mele. Nu mai poti intra in sufletul meu. M-am inchis, Melinda. Stiu ca ceea ce iti spun acum poate fi un adaos la durerea ta, dar trebuie sa ti-o spun. Nu vreau sa te mint! Tu ai insemnat odata ceva mai mult pentru mine. Dar ai obiceiul prost sa ajungi sa iubesti persoanele care te-au iubit pe tine, dupa ce ele au mers mai departe. Nu poti intoarce oamenii din calea lor, Melinda. Sunt pe un alt drum. Nici pe el nu-l poti intoarce din decizia pe care a luat-o si nici din morti nu poti invia pe nimeni. Insa nu esti singura. Chiar daca nu te iubesc, voi fi langa tine, mereu!
- Ma ajuta lucrul acesta.
- As fi vrut sa-ti spun "iarta-ma" caci vad pe chipul tau durerea, dar mi-e ca nu simt nevoia de a-mi cere iertare.
- Atunci taci.
- Daca tac, vei crede ca te iubesc.
- Poate.
- Nu e asa.
- De ce continui sa afirmi lucrul acesta?
- Fiindca nu sunt sigur de ceea ce spun.

fara frica.

2011-06-10T07:50:00.001-07:00

Cumva lucrurile vor mege inainte. Vor fi schimbari. Le intrezaresc deja. Poate ca de fapt trebuie sa ma rup de trecut. De ceea ce ma trage in negura amintirilor. Imi iubesc amintirile doar pentru ca sunt masochista. Atat timp cat ceva ce-a fost frumos...s-a terminat, amintirea acelui lucru nu poate decat sa ma raneasca. Azi mi-a fost demonstrat din nou. Poate ca si eu gresesc. Fara indoiala ca o fac. Dar ... nu mi-e teama. Tie iti este? Incerc, incerc din toate puterile sa uit si sa merg mai departe. Dar e greu. Oamenii nu sunt jucarii pe care sa le modelezi dupa cum ai tu chef. Nici eu nu sunt o jucarie. Dar... daca te-ai schimba, nu as ezita sa ma intorc, sa imi implinesc visul mort. Pana ce tu iti vei da seama ce simti, visul meu va muri. Si il voi trai asa mort, incercand sa-l resuscitez. Pentru ca pana si mintea mea are nevoie de tine. Sunt rotite care s-au oprit cand tu ai incetat sa-mi mai vorbesti. De ce nu-mi mai spui nimic? De ce nu ma privesti nici macar atunci cand ochii mei te strapung, cautandu-te? Nu inteleg. Nu ai motive. Sau poate ai. Dar e altfel cu tine. Incerc sa te las. Si am toate posibilitatile... dar gresesc mereu. Fara frica.

real.

2011-06-09T11:04:00.000-07:00

Nu poti sa uiti. Sentimentul atasarii nu poate fi uitat. Am incercat sa ascund ce a fost dupa o perdea de fum. Nu am reusit sa-mi intares perdeaua. Nu am avut cu cine. Si fumul s-a dus. Acum vad atat de bine prin ea. Si doare, e trist. Eu am crezut ca totul va fi minunat. Si a fost. Dar in acelasi timp am sperat ca va ramane asa. Ca vom fi mereu impreuna, ca nu ne va schimba lumea...reala. E cert ca am trait intr-un vis. Sau intr-o realitate paralela, rupta de cea cotidiana. Acolo...eram doar noi. Si ne conturam o lume a noastra. M-as fi mutat pe vecie in lumea aceea, cu tine, cu ei. Nu stiu daca am iubit cu adevarat. Dar ma simteam bine. Ma simteam linistita, impacata. Clipa in care a lecat m-a dezorientat complet. Chiar daca nu voiam sa o arat, ma durea. Il voiam langa mine, fiindca asa trebuia sa fie. Aveam un scenariu. Dar nu era totalmente creionat. Si s-a intors. Iar de atunci nu a mai plecat. A ramas cu mine, langa mine. Am putut sa ma sprijin de el, sa incerc sa-l caut, sa-l inteleg. Mi-e dor de zambetele din mijlocul noptii. Poate ca noaptea arunca magia asupra noastra. Avea un farmec anume, ne invaluia. Eram altii noaptea. Acum, poate, ca regret anumite lucruri. Dar nu are sens. Am fost fericita. Pana in ultima zi am fost fericita. Un singru lucru nu l-am inteles si nu cred ca-l voi putea intelege. Eu nu sunt rece. Nu sunt insensibila. El e. Nu pot sa ma adresez lui acum, cu "tu". Ne-am departat. Suntem mai separati acum decat eram inainte. S-a cascat o groapa imensa intre noi. Nu ma pot arunca in cautarea ta. Mai esti, uneori, in prejma mea, dar nu-mi vorbesti. De atunci nu am mai schimbat decat cateva cuvinte. Nu ma simt stanjenita. Nu ma simt nicicum, din nou. Dar imi lipsesti. Tu: cel de noaptea. Din noptile mele, cred ca au fost doua. Nu voi intelege "aventura" aceasta niciodata, nu voi intelege nicicand de ce eu...am cazut tocmai acum.

2011-06-06T09:02:00.001-07:00

E ca si cum iubi ar fi existat cu adevarat. Incep sa-l caut. Poate ca-l voi gasi...dar nu pot sa insist la infinit. Si nu am spus ca nu e real.

2011-06-05T11:38:00.001-07:00

L-am omorat pe iubi. Si mi-e teama.

47.

2011-06-05T05:41:00.000-07:00

Nu stiam ca tunetele exista cu adevarat. Nu am stiut niciodata ca pot fi mai mult decat niste simple zgomote ce pe unii ii sperie in ceas de ploaie. Eu iubeam ploaia. Am ajuns sa o urasc. Nici in fulgere nu am crezut vreodata. Erau lumini frumoase ce apareau, de obicei, odata cu tunetele. Dar sunt mult mai mult decat atat. Si tunetele si fulgerele. A tunat inainte ca iubitul meu sa ma paraseasca pe vecie si a fulgerat in clipa in care el a plecat. Totul era obisnuit, totul era normal si simplu. Si poate chiar frumos. M-a pus sa-i promit ca voi face tot posibilul sa ma indragostesc din nou. Nu am putut sa spun nu. Lui nu ii pot spune "nu". Si am mers la intalnirea aceea cu prietenul lui. Sau cel putin intentionam sa facem asta. In parcul acela fara nume, iubitul meu mi-a dat ultimul sarut si ultima imbratisare. Si parca totul a fost pe fuga, totul a fost lipsit de profunzimea cea din urma. Dar e mai bine ca nu am simtit cu adevarat insemnatatea ultimelor atingeri, ne-ar fi durut. Si acum ma intreb daca el a stiut ce urma sa i se intample. Nu cred in presimtiri sau in premonitii. Dar cred in orice are legatura cu el. S-a ridicat si mi-a intins mana pentru a ma ajuta sa ma ridic, la randul meu. I-am simtit stransoarea slaba, vlaguita. Chipul lui era brazdat de o durere adanca, moartea ii sapa santuri pe sub ochi si pe frunte. Nu s-a mai uitat in ochii mei. Simteam ca e departe de mine. Si am crezut ca face toate lucrurile acestea pentru a crea scenariul perfect planului lui. Oare el ce credea, ce simtea? Nu l-am intrebat nimic. Ma luptam cu mine. Voiam sa ma inving pentru a-l face sa triumfe. Insa el nu a spus nici un cuvant. Ma tinea de mana, dar parca il tineam eu pe el si nu el pe mine. Sprijineam in mana mea o viata intreaga. O viata de iubire cautata. Despre mine ce sa mai zic? Toata viata mea am cautat iubirea...era singura fericire la care speram, singurul tel si stiam ca la un moment dat o voi pierde, inevitabil. Nu stiu care erau idealurile lui. Stiu atat de putine lucruri despre el. Ma iubea. Fiinta lui nu exista fara sufletul meu. Si atat.
Soarele se pregatea si el sa ne paraseasca. Norii incercau sa-mi aline zbuciumul, acoperind razele dogoritoare. Nimic nu era cum ar fi trebuit. Ceva se stricase. Dar eu nu realizam. Eram prea afundata in lumea mea in care iubi voia sa ma protejeze si dupa moarte, incat, nu vedeam ceea ce era evident. Iubitul meu murea. Se stingea odata cu soarele si imi lasa in loc norii, ploaia si tunetele. Nu voiam sa-l privesc. Mi-am dorit sa-i fac jocul. Sa incerc sa uit de el, alaturi de el. Nu as fi putut nicicand, dar eram prostuta.
Din senin, s-a oprit, a incercat sa ma stranga de mana si nu a spus nici un cuvant. Incepea sa ploua. Mirosea a praf umed si a moarte. Era sfarsitul a tot. Trebuia sa se termine. Dura deja de prea mult timp. Il simteam cum se duce, cum cade. Nu vedeam, in schimb. Nu-mi pasa?! A cazut, pe asfaltul umed, tragandu-ma si pe mine dupa el. Nu a vrut sa-mi dea drumul la mana. Ochii lui erau verzi, de un verde sclipitor in care se reflecta, iminenta, moartea. Nu mai era bolnav. Era pierdut. Boala murise inaintea fiintei lui. M-a privit in ochi. Nu mi-a zambit, nu mi-a spus nimic. Nici macar nu a varsat o lacrima. Nu stiam ce se intampla. De unde sa fi stiut? Chipul lui era gol, doar ochii mai luptau cu moartea. Iubirea se risipise in tunete si fulgere. Acea ploaie era ultimul lui racnet. Ar fi vrut sa-si incheie socotelile cu lumea, sa tipe, sa rupa, dar sa nu ucida. Viata era totul pentru el. Si a pierdut totul. Abia atunci mi-am dat seama cat de putin insemnam. Oricat m-ar fi iubit, nicio persoana nu ar fi putut vreodata sa se ridice deasupra vietii. Nu a inchis ochii. Si nici nu mi-a eliberat mana. Tuna si fulgera, dar picaturile de ploaie erau mici. Varsase el prea multe lacrimi. A murit. S-a dus in neantul nefiintei si nu am stiut cum si de ce si cand. Nu ne-am fi gandit niciodata ca s-ar putea petrece asa. De fapt, nu am constientizat nicicand, nici unul dintre noi ca el avea sa moara.

46.

2011-06-04T07:13:00.001-07:00

- Nu pot sa spun ca mi-a fost dor de tine. Insa fiecare clipa fara tine e fada pe langa momentul acesta. Putem tria si separati, dar, de fapt, nu traim. Nu existam unul fara celalalt. Viata palpita in noi doar atunci cand suntem impreuna. Singuri suntem morti intr-o lume vie doar pe alocuri. Nu intelegi ca lumea asta e moarta? Ca fara iubire degeaba traim? Ba da , intelegi. Tu stii ce simt, ce cred.
- Vreau sa te intalnesti cu un prieten de-al meu.
- De ce?
- Pentru ca l-ai putea iubi.
- Poftim?
- Situatia mea...sa zicem fizica... nu s-a schimbat cu nimic. Asa ca nu vreau sa te omor.
- Am putut trai fara tine, stiind ca esti in viata. Atunci nu imi dadeam seama ca fara mine nu traiesti, la fel cum nici eu nu o faceam fara tine. Dar stiindu-te disparut pe vecie, fizic, realmente, nu cred ca as mai putea trai in moarte.
- Incearca, te rog, pentru mine.
- Cum poti fi atat de lipsit de egoism? Cum ma poti iubi atat de mult ?
- Pur si simplu. Natural.
- Dar mi se pare stupid. Nu vreau sa-mi aranjezi "intalniri", nu vreau sa ma ajuti sa ma "indragostesc". Clar: nu iubesti numai o data, dar totusi.
- Vreau doar sa va vedeti, sa vorbiti.
- Ar fi ciudat. Eu cu voi doi.
- Nu. Va mai veni si sora lui.
Ma uit confuza la el.
- Sora lui a fost prima mea...iubita. Dar nu am iubit-o.
- Ce incerci sa faci?
- Nu stiu. Poate vreau sa te fac sa crezi ca iubesc pe altcineva pentru ca astfel sa fii indarjita sa te indragostesti si tu de altcineva, la randul tau.
- Stii ca e imposibil, mai ales acum ca mi-ai si spus ce ai de gand.
- Nu e. Atunci cand ma vei vedea flirtand cu ea, vei uita de tot ce am vorbit acum si vei fi geloasa, ranita in mandria ta de femeie iubita.
- Nu sunt femeie.
- Nu, nu esti. Dar poate ca el va reusi sa te faca. Nu, gresesc. Nu ai nevoie de un barbat ca sa te faca femeie.
- Dar ai dreptate. Ma va durea. Vrei sa ma faci sa sufar?
- Nu. Am vrut, uneori. Dar acum vreau sa impartasim suferinta. Voi fi scarbit sa flirtez cu ea, dar voi sti, in adancul sufletului, ca te ajut astfel.
- A trecut un an.
Se simte teama in vocea mea.
- Sa nu-ti fie frica. Nu mai am timp suficient, dar...voi incerca.
- Era un an si jumatate?
- Mai putin.
Tac. Nu pot sa-mi exprim durerea aceasta fata de el. Si el stie. Ma ia in brate, ma strange la pieptul lui si tace. Ii sarut cuminte umarul si apoi ma desprind din cea care avea sa fie ultima lui imbratisare.

45.

2011-06-03T07:59:00.000-07:00

- Nu are sens sa mai merg cu tine.
- Vrei sa ma lasi singura?
- Da. Ma intorc.
- Nu, te rog.
- Nu fi copila, ai stat atat timp fara mine. Nu dramatiza acum.
- Nu e teatru. Mi-e frica aici. Si nu-mi spune, te rog, "copila".
- Bine.
- Merg cu tine.
- Ai puterea sa te comporti normal?
- Cred, sper. Nu se uita lucrurile astea. Nu uiti sa fii idiot.
- Corect.
Il iau eu de mana de data aceasta si plecam. Imi zambeste. Il simt impacat. Nu mi-a raspuns la intrebarea legata de starea lui de sanatate. Nu pot sa repet intrebarea.
- Mergem in parc. Cautam un copac, ne asezam langa el si imi povestesti.
- Bine.
Ii zambesc si il strang usor de mana. El imi mangaie degetele.
Nu mergem mult. Intram intr-un parc imens pe care nu l-am mai vazut niciodata. E si un lac. Se aseaza langa un stejar si ma cuprinde in bratele lui. Ma simt linistita, protejata, fericita. Mi-e teama, totusi. Mi-e frica acum, in bratele lui, ca am sa-l pierd. e prea multa iubire pentru mine.
Imi mangaie parul, se joaca in el si ma saruta usor pe crestet. Si sarutul lui e real. Ma intorc spre el, il privesc adanc in ochi. Simt ca zidurile acelea incep sa se prabuseasca. Imi ridic usor capul spre al lui, zambindu-i incontinuu. Ii simt mirosul de vara in suflet, in timp ce umarul meu il atinge pe al lui, nasul meu ii mangaie usor bolta viselor, iar buzele noastre se resping tremuratoare, intr-o ultima incercare de a se salva de la moarte prin strivire. Dar suntem sadici si le ucidem, chinuindu-le indelungat, pentru tot anul petrecut departe unul de celalt. E un simplu sarut. Menit doar sa ucida departare. Buzele noastre se regasesc, se recompun, incep sa-si zambeasca, sa se tachineze. Concomitent, mainile noastre se joaca nebune. Talia mea se unduieste in palma lui, iar buclele lui imi mangaie mana.

44.

2011-06-02T08:16:00.000-07:00

- Pe tine nu te doare? Nu mori cand il vezi cat de atent e cu altele? Cand il observi cum ii zambeste alteia, cum ii sopteste la ureche, cum rade? Face asta cu oricine, nu?! Asta nu ai vrut tu sa intelegi. Ai crezut ca e doar al tau, ca doar fata de tine poate sa fie asa. Ei bine, te-ai inselat. Si faci cam des lucrul acesta. Renunta! Acum poti sa renunti! Lasa-l in urma, nu te gandi la mine, gandeste-te la faptul ca ai atat de multe, ca ai ajuns atat de departe.
- Sunt un nimic.
- Nu. Esti un nimic pentru ca nu ai mai facut NIMIC. Dar poti face, nu ai murit. Sunt atat de multi care ar vrea sa fie in locul tau. Nu inteleg cand ai putut sa te indragostesti. Trebuie sa-l fi iubit, altfel nu sufereai atat. Dar, stai, tu ai suferit si pentru ...nu stiu cine a fost acela. Iti place la nebunie sa-ti faci rau. Dar termina! Nu are nici un sens. Ignora-ma pe mine, imagineaza-ti viata fara sa ma fi cunoscut. Fara sa fi cunoscut pe oricine dintre cei care te-au facut sa suferi.
- Esti singurul care a vrut sa fie langa mine.
- Te-ai intrebat vreodata de ce?
- Da. Dar mi-e frica.
- Pentru ca esti complicata, pentru ca esti rece la suprafata, pentru ca respingi. Ai creat un zid in jurul tau ca sa te protejezi, dar iti faci mai mult rau. Te ranesti neincetat.
- Vrei sa-l darami?
- Nu pot. Nu ma lasi. Nu ii permiti nimanui sa te ajute, sa te iubeasca. Pe mine m-ai lasat pentru ca erai intr-un moment nou al vietii tale. Era un nou inceput. Ai crezut mereu in el si visul ti s-a implinit. Dar nu ai vrut sa-ti traiesti visul. Ti-ai renegat pana si visele. Ce sa mai salvez din tine? Nu am ce face cu praf, nici cu fum. Esti arsa complet. Si nu-ti pasa. Cum poti fi atat de indiferenta? Cum poti sa traiesti doar din amintiri? Ai ajuns sa ucizi pana si amintirile. De ce?
- Nu stiu.
- Plangi!
- Nu pot.
- Ai plans mult pentru el?
- Suficient.
- Nu cred ca l-ai iubit.
Ridic din umeri.
- Trezeste-te! Te rog, te implor! Fa-o pentru mine! Pentru toti!
- La ce bun? Stii ce ma doare? Ca sunt vinovata. Cum m-am putut indragosti de altcineva cand te aveam pe tine? Asta nu inteleg. Si nu voi putea niciodata intelege. Cat pot fi de idioata? Sa te reneg pe tine pentru altul?!
- Nu m-ai renegat. Ai cautat un refugiu. Si ti-ai dat seama ca doar eu pot fi refugiul tau. Si asta e tot.
- E simplu.
- Da. Tu nu ai "fler" pentru lucrurile simple.
- Probabil. Eu nu am fler pentru multe lucruri.
- Nu incep discutia asta. NU mai vreau sa vorbesc despre tine.
- Cum te mai simti?

43.

2011-06-01T09:42:00.000-07:00

- Putem pleca acum?
Se intorc amandoi, mirati spre mine. Iubi ma priveste simplu, fara nici un repros lizibil in privire, in schimb, privirea ei ma sageata. Din fericire, iubi o observa si ii spune:
- E ok, stii cum e ea.
Acel "stii cum e ea" ma face sa cred ca am devenit un simplu obiect. Nu inteleg de ce mai sta langa mine, imi aduce aminte de celalalt. Uneori chiar ii confund. Mi-e frica sa nu semene prea tare, ar fi groaznic.
Se apropie de mine, ma ia din nou de mana.
- Sa stii ca esti foarte frumoasa!
In preajma lui nu ma simt frumoasa, ci chiar din contra. Cand eram cu celalalt, insa, era altfel, cu totul altfel.
- Eu nu mai cunosc oamenii.
- Nu i-ai cunoscut niciodata. Nici nu ai vrut sa-i cunosti. Mereu ti-a fost teama de lume, de sentimente, chiar si de vise. Tu nu ai trait niciodata un lucru pana la epuizare, sa ajungi la paroxism. Te opresti pe drum. Mereu gasesti cate un obstacol, iar acolo unde nu apare nici unul il creezi tu. Ai o tendinta teribila spre a dramatiza si a te posta in centrul universului. Esti centrul universului meu, dar nu si a lor. Trebuie sa-ti spun asta si imi pare rau ca sunt nevoit sa fac eu lucrul acesta. Oamenii nu sunt blanzi, nu sunt sensibili la durerea ta. Tu nici macar nu iti arati durerea. Esti o buna actrita. Ti-ai creat o masca care ti-a furat identitatea. Eu nu cred in ceea ce vad la suprafata. Ai grija sa nu devii ceea ce esti pentru ei. Nimeni nu te-a vazut vreodata plangand. Doar parintii tai. Dar te-ai departat si de ei, i-ai lasat atat de usor. Nu vorbesti niciodata despre ei. Uneori simt ca esti de piatra. Esti o statuie care iubeste. Crezi in iubire! Dar ti-e groaznic de teama de ea, te ranesti mereu singura, esti pretentioasa, nu vrei sa accepti realitatea. Lasa visele, odata pentru totdeauna! Eu sunt aici! Numai ca tu nu poti fi fericita! Te-ar durea sa simti fericirea? Am crezut ca te inteleg in totalitate. Dar am ajuns la un punct unde nu mai stiu nimic despre tine. Te-ai ascuns pana si de mine. Nu stiu ce ti-a facut el. Nu stiu daca te voi putea vindeca vreodata, daca am timp. Dar suferinta ta imi da putere. Ma hranesc cu durerea ta, cu lacrimile tale interioare. Sunt meschin? Probabil. M-am saturat sa fiu eu cel demn de mila, eu cel bolnav, condamnat la moarte. Acum esti tu! Sufletul tau e intemnitat. Dragostea pentru mine ai aruncat-o nu stiu unde. Mai palpita undeva, dar e la periferie. In centru e mizeria provocata de el. Nu pot sa fac curat dupa altii. Nu ca ar fi vorba de orgoliu, ci pur si simplu de demnitate. Ar fi simplu sa spun "m-am saturat" si sa te las prada lumii. Ce ai face fara mine? Te-ai pierde, crede-ma. Ai deveni nimic. Nu ai mai avea nicicand posibilitatea sa te recuperezi. Si e randul meu sa-mi fie mila de tine...

42.

2011-05-31T06:58:00.000-07:00

- Trebuie sa merg pana undeva. Vii cu mine?!
- Nu am unde altundeva sa merg.
Imi da o geaca de blugi, de femeie.
- Poftim, ia asta pe tine. E seara si e racoare.
- Nu, multumesc.
- E haina ta.
De fapt, chiar e haina mea. Dar nu-mi mai cunosc nici hainele. Refuz, totusi, sa o imbrac.
- Nu mi-e frig.
Ma ia de mana si deschide usa.
- Sa nu-ti pierzi incapatanarea!
Nu schitez nici un gest.
Iesim in strada si mergem fara a vorbi. Parca suntem departe unul de celalalt. Ne tinem de mana, dar parca tocmai acea legatura ne desparte. Incerc sa ma eliberez din mana lui. Nu ma lasa. In schimb, imi zambeste. Nu pot sa-i zambesc la randul meu.
- Mergem sa ne intalnim cu niste colegi.
- De-ai tai?
- Da.
Nu am mai avut de mult contact cu lumea. Ma privesc in geamurile unei cladiri: sunt prafuita toata, ciufulita si par groaznic de obosita.
- Nu pot merge asa.
- Facem o oprire inainte.
Ridic din spranceana.
- La o prietena de-a ta. Sau ce-o fi ea. Sa te schimbi.
- Eu nu am nicio prietena pe aici.
- Tu nu ai prieteni niciunde.
- Nu mai spune asta. Am inceput sa cred in prietenie. A inceput sa-mi pese.
- Fals. Iti pasa de ei atat timp cat le poti spune tot ce te doare pe tine. De fapt tot egoista esti.
Nu mai spun nimic. Are dreptate.
Nu pot sa estimez timpul pe care il petrecem mergand spre acea "prietena a mea". Nu mi se pare sa fi mers foarte mult, caci ma simt ca intr-o bula din care nu pot iesi. Ma invart la nesfarsit, tinandu-l de mana. Si sunt tot goala. Golul m-a cuprins chiar si in iubire. Poate ca e adevarat si dupa o vreme sentimentul dragostei, a acelei iubiri inflacarate, pasionale, de inceput. Sau poate ca pur si simplu nu il mai iubesc. Ma cutremur. Sa nu-l mai iubesc tocmai pe el? E singurul pentru care as fi facut orice, la un moment dat. Acum nu mai am idee. Ma simt rupta, distrusa. E posibil ca o mica... sa fi fost iubire? Sa ma fi facut sa uit si de iubi, si de tot ce a fost inainte, de mine?! Sa ma fi distrus intr-un asemenea hal fara ca macar sa-mi dau seama? Si pana la urma cine sunt eu? Sunt macar cineva? Uneori simt ca nu contez nici macar pentru mine. Ma despart de trup si de suflet, doar ca voce si ma simt inutila. O voce nu serveste la nimic intr-o mare de alte voci. Poate ca e mai folositor trupul. Mi-e teama de momentele acelea.
- Am ajuns.
Suntem in fata unei case, cu un gard imens, asa cum i-ar fi placut lui tata. Iubi, deschide poarta si ma lasa sa intru. Nu mi-as fi inchipuit ca acel gard poate ascunde o asemenea gradina de trandafiri. Sunt frumosi, dar tristi. Parca fiecare in parte, mai ales cei rosii, isi plange povestea de dragoste sfarsita prost. Ma simt in largul meu aici, printre ai mei. Ce-ar fi daca as fi o floare? Un trandafir. Nu pot. Inainte noastra iese o femeie putin mai mica de inaltime decat mine, cu un zambet probabil furat de la trandafiri, tinand o stropitoare in mana. O cunosc. S-a facut mai frumoasa. Ma simt asa ciudat in preajma ei. A ei si a lui iubi, mai ales acum. Nu am fost niciodata geloasa pe iubi. Sunt in momentul acesta? Se apropie de mine si ma imbratiseaza. Nu m-as fi asteptat la lucrul acesta, ea nu imbratisa, de obicei.
Intram in casa si ma invita sa o urmez spre baie. Imi da doua prosoap, o rochie alba si lenjerie intima. Simt nevoia sa inchid usa cu cheia. Nu faceam niciodata asta cu iubi. Dau drumul la apa calda, as fi vrut-o fierbinte, insa mi-am adus aminte de patania mea de la ...mare. Cat de grijuliu a fost iubi. Nici macar amintirile nu ma ating. Poate pentru ca nu le-am trait cu adevarat? Uneori mi se pare ca visez neincetat, ca nu ma voi mai trezi niciodata, dar ca, la un moment dat, visul meu feeric se poate transforma intr-un cosmar. Apoi alung gandul acesta.
Baia e rosie. Imi place culoare aceasta. Pe mine, in mod bizar, ma linisteste. Sunt hotarata sa nu zabovesc mult in baie asa ca am grija sa ma spal repede si sa ma imbrac. Nu ma uit in oglinda. Mi-e frica. Nu m-am mai uitat de cand m-am intors la iubi. Ies. Parul mi-e inca ud, mereu il las sa se usuce natural. Nici ea, nici iubi nu m-au vazut iesind. Stau pe terasa, intre trandafiri, cu doua cesti de ceai in fata si rad. Iubi ii zambeste ei asa cum imi zambea mie...celalalt. E un zambet misterios, romantic, strengaresc pe care nu pot sa nu fiu geloasa. Mereu mi-am dorit zambetul acela doar pentru mine, de la amandoi. Nu l-am mai vazut de mult pe iubi surazand, mai ales razand. Parca eu nu am ce cauta in peisaj. Totul e perfect asa cum e. Ar putea ramane acolo, impreuna o eternitate si cred ca ar fi fericiti. Nu mai citesc melancolia, tristetea ascunsa in ochii lui iubi. Intre reflecti sufletului lui in ochi si privirea mea s-a inserat un zid de spini. Ustura sa-l privesc.

41.

2011-05-31T06:42:00.000-07:00

- Stii cat mi-e de greu sa ma intorc, mereu la tine? Crede-ma ca te-as parasi pentru totdeauna daca as putea fi sigura ca nu voi eu cea parasita, in lumea lor. De fiecare data imi gasesc refugiul in tine, de cand te-am cunoscut. Stii ca-ti spuneam de ce a fost inainte de tine. Atunci nu aveam nici un suport. Nu era nimeni care sa ma ia in brate si sa-mi spuna ca totul va fi bine daca eram dezamagita. Si a fost rau, da. Poate ca a fost mai rau. Acum ma simt bine. Cu tine, cu lumea ta si cu a lor. Dar e trist. E dificil sa traiesti in doua lumi. Una exterioara si una interioara. Ai crede ca cea interioara conteaza cu adevarat, ca doar acolo simti. Ei bine nu e asa. Sentimentele mele sunt imprastiate in ambele lumi, neuniform. Si iarasi doare. Ce vreau de la tine? Sa ma scoti din starea asta si sa ma faci iar sa cred doar in tine si sa te vreau doar pe tine. Te rog!
- Nu pot.
- Nu vrei.
- Imi doresc lucrul acesta mai mult decat orice, dar crede-ma ca nu pot fiindca tu nu vrei, de fapt. Tu iti doresti sa ramai in lumea aceea "exterioara". Te-ai obisnuit cu ea, a inceput sa-ti placa mediocritatea, te complaci in situatiile penibile si superficiale. Si la o adica de ce nu? Dar nu esti fericita. Asa ca la ce bun?
- Tu nu iti dai seama ca eu nu inteleg nimic? Absolut nimic.
- Da. Dar nu te pot face sa intelegi.
Oftam amandoi.
Imi ia o mana in ale lui, dar nu ma priveste. Nici nu-mi mangaie mana, doar o tine, inerta.
- Iti tremura.
- A...
- Ti-ai dat seama, nu?
- Da! Dar nu vreau! Ar fi groaznic! Tu nu ai ce cauta in lumea aceea infecta. Esti doar al meu.
- Nu, nu.
Zambeste.
- Spune-mi ca e un zambet fals.
Stiam deja ca nu e.
- Nu e.
Ezit sa-l intreb.
- Ai...ai mai fost cu altcineva?
- Vezi? Vezi ce intrebari imi pui? In ce fel ai ajuns sa te exprimi?!
- Te rog sa-mi raspunzi.
- Nu, de iubit nu am mai iubit pe nimeni. Si de cand te-am intalnit pe tine nici nu am mai fost cu nimeni, dar nu sunt mort, inca, draga mea. Tu nu-ti dai seama ca in viziunea ta eu deja am murit? Ma asociezi unui mort, iubita mea! Si nu-mi place deloc sa-ti spun "iubita mea" , cum nici ca tu sa-mi zici "iubi" nu-mi place, dar m-am obisnuit! Tu crezi ca nu mai am vointa. Ai dreptate. Crezi ca nu mai cunosc alti oameni. Aici te inseli. Chiar tu ai spus-o: ce vad la tine?
Ma zguduie.
- Haide, spune, acum! Chiar vreau sa aud tot!
- Nu stiu ce vad la tine. Stiu ca te iubesc. Ti-am zis de mii de ori ca esti frumoasa si nu m-ai crezut. Nu iti repet lucrul asta. Zici ca sunt frumos?! Ce intelegi tu prin asta? Ce inteleg toate curvele?!
- Toate curvele...da...
Ii raspund cu o voce sfarsita.
- Da! Acelea carora le pasa doar de fizicul barbatilor si de banii lor.
- Si crezi ca eu sunt asa?
- Nu.
- Atunci?
- Te transformi.
- Stiu.
- Si nu vrei sa faci nimic?
- Absolut.
- De ce? Spune-mi, te implor, de ce?
- Pentru ca e inutil. Nu am pentru cine.
- Pentru mine?!
- As fi sacrificat totul pentru tine. Dar nu aveam nimic.
- Nu, iar minti. Si te minti singura.
- Nu vreau discutia asta.
- Trebuie sa o avem.
- Ba nu. Putem sa ne despartim de tot si sa ma arunc in lumea de afara, iar pe tine sa te las prada "curvelor" si bolii tale.
- Nu mai sunt bolnav.
- Asta nu o cred.
- Nici eu.

40.

2011-05-31T04:49:00.000-07:00

- Eu voi fi mereu aici pentru tine. Chiar daca ma alungi sau refuzi sa-mi simti prezenta, intotdeauna, daca vei intoarce privirea ma vei vedea si ma vei putea avea. Esti libera sa iubesti pe cine vrei, sa razi si sa te prostesti cat vrei, sa ma urasti, sa canti; dar, nu te voi lasa nicicand sa plangi, sa te cuprinda disperarea si sa ramai goala. N-as suporta.
- Nu vezi? Nu-ti dai seama ca m-ai ridicat dintr-un hau caruia nu i-am atins fundul? Dar de unde stii tu ca asta e ceea ce imi doream? Poate ca as fi vrut sa sufar, sa ma las cuprinsa de durere, de furie si sa plang. Din cauza ta mi-au secat lacrimile pentru ceilalti. As fi plans pentru el, insa te-am vazut pe tine.
- Nu-mi voi cere iertare pentru asta.
- Nici nu vreau. M-am saturat de scuze si de pretexte, de lipsa de explicatii.
- S-au schimbat multe, nu?
- Nu realizez. Cred ca o mare parte din "viata mea" e schimbata, acum. Insa eu nu-mi dau seama, nu ma simt nicicum.
- Nu m-am descurcat prea bine, de data asta.
- Nu stiu.
- L-ai iubit?
- Eram in stare sa-i spun ca il iubesc. Acum nu mai sunt atat de sigura.
- Am auzit ca sunt si iubiri care mor odata cu negarea...
- Se poate. Asta ar fi prima mea iubire de acest fel.
- Si acum? Ce simti acum?
- Regret. Nu totalmente, dar ma atinge nostalgia. Tot ce s-a intamplat atat de curand pare pierdut in trecut, incetosat.
- Daca prezentul si trecutul pe care nici macar nu ai avut timp sa-l digeri par deja pierdute, atunci eu nu mai exist. Nu pentru tine.
- Ba da, existi. Doar ca nu ma pot gandi la tine. Am nevoie de ceva mai real decat esti tu. M-am obisnuit cu durerea pierderii tale iminente. Am devenit rece, de gheata. In preajma lui, in schimb, ma incalzeam.
- E om.
- Si tu esti.
- Nu, eu sunt doar iubi.
- O parte din mine, cred ca inca mai spera.
- Mereu va fi asa.
- Nu vreau.
- Nu ai ce face.
Ridic din umeri si tac. El s-a ridicat intr-un cot, pe pat si ma priveste insistent. Ma arde privirea lui.
- Cand se uita el la mine eram linistita. L-as fi privit pe vecie in ochi.
- El nu ar fi putut sa faca acelasi lucru cu tine, e clar.
- De ce?
- Fiindca ochii tai inneaca.
- Imi pare rau.
- Sa nu-ti para. Eu ma scald in ei, dar altii mor.
- Nu sunt atat de puternici.
- Si totusi, te-ai intors.
- Nu ma puteam parasi.
- Inteleg.
- A trecut atat de repede timpul. Parca mor. Parca ma indrept spre sfarsit fara sa mai simt ce mi-am dorit mereu. Nu mai am putere sa cred.
- Crezi cu toata fiinta ta!
- Iti dai seama ce penibil ar fi fost?
- Sa-i spui ca-l iubesti fara sa stii sigur ca e asa?
- Da.
- Nu era. Actionai din impuls, din instinct. Era sfasietor.
- Nu-mi pasa.
- Ba iti pasa. Dar tu nu vrei sa recunosti.
- Nu. Am inceput altceva... Oricum, nu raman cu tine.
- Stiam.

Vant.

2011-05-31T04:20:00.000-07:00

" Lumea mea s-a inchis in clipa in care m-ai sarutat de ramas bun."
Doar ca tu nu m-ai sarutat nicicand. Un univers intreg s-a inchis pur si simplu atunci cand ai spus "nu". NU stiu daca a fost cu adevarat universul meu. Nu ma odare, poate putin, seara. Ma simt singura, cu sentimentul de pustietate m-am obisnuit demult. Noaptea mi-e dor de tine, de ochii tai, de atingerea ta. As vrea sa ucid noptile. Sa traiesc doar ziua si doar pentru ei. Nu stiu exact care ei. Vreau sa fac ceva pentru mine, dar tot ce incerc sa realizez in ideea implinirii fericirii mele se transforma in scrum, fara a mai arde. Inca nu mi-e clar ce va fi cu tine, cu mine in preajma ta, daca va fi ceva. Cum spuneam, ma las purtata de vant. Si ma intorc la iubi.

2011-05-15T07:49:00.000-07:00

As intoarce infinitul pe dos, daca as putea,
Sa-l rasucesc intr-o dreapta informa,
I-as rupe bratele si l-as imbata cu fericire,
Dar nu vrea sa bea.

Au cazut picaturi de ploaie in cer,
Pentru tine, pentru lumea ta nevolnica,
Dar ai plecat, te-ai stins in roua cuvintelor ce dor.
Si roua s-a stins.

S-a evaporat luna si au murit norii.
Am murit noi si lumina ploilor.
Si anii, anii au trecut cu o alta lume,
Oameni noi, nu ii stim.

XXXIX.

2011-05-14T06:42:00.000-07:00

" Nu stiu daca-si mai aduce aminte cum era la inceput. Pe vremea cand abia ne intalnisem, cand eu nu stiam nimic despre boala mea, poate ca daca nu a fi stiut ar fi fost mai bine. Dar daca o imbolnaveam? Nu! Atunci, atunci mergeam printre oameni, razand si tinandu-ne de mana. Eram un cuplu obisnuit. Nu stiu daca ne iubeam. Chiar nu stiu. Erau inceputurile. Eram cu totul alte persoane. Si eu si ea. Si apoi ziua in care am facut nenorocitele acelea de analize. Pacat ca a fost cu mine atunci. Daca nu era cu mine, nu ii spuneam. O paraseam. M-ar fi durut? Ne-am fi despartit mult mai usor. Nu ar mai fi trebuit sa ne indragostim. Ca pana la urma iubirea pentru ce e buna? Raneste. Pe noi a reusit doar sa ne raneasca. Stiu ca si pe ea, nu doar pe mine.
Ar fi crezut ca sunt un bou si m-ar fi urat, dar atat. Ba nu! Ea e fata care sufera dupa oricine. Cred ca m-a iubit de la inceput. Dar ce sens mai are? Mi-a cerut sa plec. Insa, oare, mi-a cerut sa plec pentru binele ei sau pentru al meu? Sufeream mai mult in preajma ei? Da! Dar o si iubeam. Doar ca iubirea noastra devenise durere, sacrificiu, renuntare. Nu era bine. Totul era stricat si nesanatos, mancat de viermi. In curand, viermii ma vor rapune si pe mine. Si apoi zilele de la cabana. Tot eram fericiti, tot am mai avut cateva sclipiri de speranta. Dar s-au dus si acelea. Clipele noastre de fericire au fost putine. Nu i-am putut oferi tot ce-si dorea. Sincer, nici macar nu am aflat vreodata ce vise are. Ce vrea in afara de iubire. In afara de a ma avea pe mine. Spunea ca va da la medicina. Dar ii e frica de boli. Nu o va face, stiu asta. Oricat de puternica pare pe dinafara, oricat de des se arunca cu capul inainte si sparge orice zid, inauntru e slaba. E tematoare si nu stie ce vrea. Ce va face? Nu cred ca va mai fi in stare sa se adune si sa fie ce era inainte de mine, dupa mine. Dar sunt egoist si ma doare ca nu e langa mine, chiar si cand mor. Nu mi-e rau. Am inceput sa astern pe hartiile astea viata mea. O incercare jalnica de a ma face inteles. De catre cine? De catre parintii mei carora nu le pasa de mine? De catre ea? Poate ca va veni pana nu voi muri. Sau poate ca nu. Eu nu voi mai scrie...

XXXVIII.

2011-05-13T09:55:00.000-07:00

Am ajuns tarziu la el. Prea tarziu ca sa-l mai trezesc, sa-l mai mangai sau sa-l mai sarut. Era intins intr-un pat mizer, mizer prin faptul ca era atat de ingust si de mic, fiind acoperit doar cu o patura albastra. Dormea cu fata in sus, cu ochii lui cameleonici pusi pleoapa peste pleoapa. Mana lui dreapta cu degetele rasfirate, parea sa caute un suflet aflat departe, mult prea departe pentru a-l putea ajunge! Mana stanga, insa, e inchisa, tine in pumnul lui un univers sfaramat, un vis curmat inainte de vreme! Si e frumos, e frumos si nu stie! Nu e acoperit cu nimic. Poarta vechii lui blugi gri si un tricou crem. E firav, lipsit de protectie, singur! Este atat de singur, pierdut intr-o lume pe care nu o mai cunoaste si pe care e posibil sa nu o fi cunoscut niciodata. Simt nevoia sa-l cuprind, sa-i repar universul, sa-i cos visul si sa-i dau suflare de...viata! Nu il cunosc! Nu ii stiu gandurile, visele! Dar stiu ca ma iubeste, asa atfel decat el cum sunt!
Imi aruns privirea prin camera in cautarea unui scaun. Nu vreau sa-l zbucium, trezindu-l. In intreaga incapere nu e decat un pat, pe care sta el, si niste foi asezate, ordonat, unele peste altele, intr-un colt. Ma apropii de ele, ridic cateva si incep sa citesc. Ceva dinlauntrul meu ma atrage spre podea, ma asez si adorm cu viata lui in mainile mele...

Asteapta.

2011-05-07T12:04:00.000-07:00

Nu am mai plans de mult. Si acum, in seara asta, in clipa asta plang intr-un cantec uitat de mult. De ce l-am uitat? De ce nu am mai plans? Nu mai vorbim. Nu prin lacrimi. Mie imi plac lacrimile, ador gustul lor usor sarat. Imi dau certitudinea ca am iubit si merita. Merita sa plangi pentru iubire. La filme nu plangem pentru destinele celor ce joaca, ci datorita propriilor noastre refulari, propriilor noastra sentimente. Si nu regret. Nu ma doare. Lacrimile nu dor, ranesc de obicei, insa, se intampla ca uneori, rareori, sa vindece. Poate ca azi lacrimile mele vindeca. Dar mai e prea mult timp. Stiu ca nu am sa rezist si ca voi spune adevarul. Dar nu va fi rau. Caci voi sti cand sa plang. Si lacrimile mele vor sti daca sa raneasca sau sa vindece. E alegerea lor. Nu mi-e dor. Ci vreau! Vreau ce nu am avut nicicand! Te iubesc!
Nu ti-am spus-o pana acum, dar ti-o voi spune, fata in fata, intr-o seara, cel mai probabil. Asteapta.

Inapoi.

2011-05-05T06:50:00.000-07:00

Prezentul nu mai conteaza. Chiar nu mai conteaza. Pentru ca trece. Mereu dispare. Nu ma deranjeaza sa traiesc in trecut. Deloc. Trecutul e reconfortant, e linistitor atunci cand te simti, din nou, in siguranta. Nu ma mai simt de mult in siguranta. Poate ca e amprenta timpului. Si e dureros. Niciodata oamenii nu au spus tot ce gandesc. Mi-am promis ca nu voi mai minti, si totusi, inca mint. Nu mai caut iubirea. Ca nu are sens. Ea ma evita. Nu e destinul meu. Nu sunt destinata dragostei. Atunci carui lucru ii sunt destinata? Ca eu nu stiu, chiar nu stiu. Inca sunt confuza, inca doare. Dar cu timpul, toate trec. Si eu raman in acelasi loc. Dar nu ar fi nimic, daca as putea sa te am in realitate. Daca nu ai fi doar o iluzie a mintii mele bolnave. De ce e atat de bolnava? Nu am mai plans de mult. Dar aseara, ea, mi-a starnit cateva lacrimi. Si au fost lacrimi sincere. Nu pot spune "te iubesc!" daca nu sunt sigura ca simt ceea ce spun. Si nu sunt sigura ca simt. Asa ca nu spun. Oricat imi place minciuna, o iubesc atunci cand ma amageste pe mine, nu pe ceilalti. Nu stiu sa mint mai departe de originile mele. Mi-e greu sa mai invat unele lucruri. Si timpul trece, lovituri apar zi de zi, iluziile cad, cuvintele se intortocheaza, se amesteca intr-o minte prea incetosata ca sa le mai recunoasca. Si nenorocita de speranta nu moare. Eu nu pot sa mai duc lucrurile la bun sfarsit. Si nu e vorba ca imi plang de mila, ci doar nu se mai poate, caci m-am pierdut. Si a avut dreptate, dar nu sunt tampita!

XXXVII.

2011-05-04T05:49:00.000-07:00

" Fara draga nu stiu cum,
Mi-e dor de tine. Nu vreau sa-mi raspunzi la aceasta scrisoare, caci e ultimul meu sentiment refulat de care simt nevoia sa ma eliberez. Nu stiu nici eu prea bine ce vreau sa-ti spun. Mai ales ca a trecut atat de mult timp, de cand...de cand nu am mai vorbit, nu ne-am mai intalnit. Scrisoarea aceasta nu marcheaza nici un inceput, nici un sfarsit! E pur si simplu o constatare, o nevoie de a scrie ce simt sau cel putin, am simtit. Am realizat ca indiferent daca apare o alta persoana in viata mea, ce ocupa locul principal, eu, mereu, voi pastra in suflet amintirea iubirilor trecute. Ele nu mor. Mai degraba as muri eu decat ele. Sunt vesnice. Si, da, raman si sentimentele. Imi lipsesti enorm, mai ales acum! De ce acum? De ce tu? Intreaba-mi sufletul si lumea. Pentru ca de tine m-am indragostit doar eu. Pentru ca pe tine te-am iubit, probabil, de cand te-am cunoscut si nu am stiut decat mult mai tarziu. Cat de tarziu? PRea tarziu. Iti dai seama ca eu inca mai sper? Ma amestec in trecut. Dar poate cand... Nu, lasa. Au fost ani intre noi. Ani intre mine si iubirea pentru tine. Cat timp am pierdut degeaba. Cate iluzii proaste. Si cand mi-am dat seama ce simt de fapt...a fost prea greu. Pentru ca nu mai aveam putere, era o perioada zbuciumata. In mine se luptau atat de multe sentimente contradictorii. Voiam totul si pierdeam totul. Am pierdut prea multe atunci. As fi putut face atatea! Si nu am facut aproape, nimic. M-a durut. M-a durut sa te vad pe tine acolo, cand ar fi trebuit sa fim impreuna. Intr-o alta poveste. O poveste in care am crezut, dar nu suficient incat sa o pastrez in viata. Imi pare atat de rau, dar pentru asta, chiar ca e prea tarziu. Dar timpul acela? Privirile acelea? Magia? Ce magie? Nu stiu alt cuvant pentru ce era. Dar respingeam universul creat de fantasmele noastre. Il respingeam pentru ca nu stiam si negam. Cat mi-e de dor de tine, infinit de mult. Te vad aproape zilnic, iti spun cel putin un cuvant si imi raspunzi. Dar totul e fad. Si e timpul sa tac. Nu mai are sens sa aduc trecutul in viitor..."

XXXVI.

2011-05-03T08:32:00.000-07:00

Pasii mei se pierd despartiti, infranti, prin nisipul iar rece. A trecut inca o zi si va trece inca una, si inca una. Unde mi s-au dus zilele? Nu mai stiu ce e acela timp. Inchid ochii. Ce-ar fi sa ma arunc in mare? Am inceput sa urasc marea. Nici ea nu ma agreaza prea tare, caci adesea imi trimite valuri peste sufletul inundat. Fiecare clipa e o amintire. O amintire a ce a fost. Azi, imi aduc aminte ziua ochilor mariti, innebuniti. Ziua in care mandria nu a putut fi incalcata. Si de ce, pentru ce? Eu nu mai stiu cine sunt. Daca mai sunt cineva. Nu mi-e teama. De ce sa-mi fie teama? Nu exista nimic. Lumea asta e pustie, goala. Sunt doar "eu" intr-un univers pierdut. Nu mai plang de mult. Nu mai am cu ce. Mi-a furat marea lacrimile. E frig. Port aceeasi rochie alba de la inceputul verii. Si azi, mi-e frig. Semn ca s-a dus vara. Semn ca viata s-a scurtat. Unde? Unde sa merg? Ce sa fac? Mai are sens? Dupa atat timp? Daca, daca...nu-l mai gasesc? A spus un an. Dar eu nu stiu daca nu au trecut mai multi. Ieri, mi-am adus aminte de un trecut distinct de cel cu el. Un trecut la care, uneori, mai tanjesc. Prima iubire. Nicidecum, doar iluzie. Totul e iluzie! Dar era frumos si dureros. Si fiecare cuvant, fiecare zambet sau imbratisare insemnau ceva. Privirile starneau idei, gesturile consolidau sentimente. Dar sentimentele aveau sa cada, sa moara. Fara mine. Eu nu stiu unde m-am pierdut in marea de oameni opusa mie. Nu voiam decat ... un suflet! Si l-am pierdut pe al meu .Ironic? Dureros. Sfasietor.

XXXV.

2011-05-01T07:13:00.000-07:00

" Draga mea,
Esti o nebuna. Esti o smintita, o rautate, o egoista, o sensibila, o masochista, esti dulce, esti frumoasa, esti dementa, vesela, dar cel mai adesea trista, nostalgica, blanda, salbatica. Dar stii ceva? Esti tu. Si faptul ca esti tu ma ucide. Ma gandesc, acum, ca era poate mai bine daca nu te-as fi cunoscut niciodata. Nu te mai faceam sa suferi! Si as fi suferit si eu mai putin... Ce sa-ti spun despre destin? Stiu ca in destin crezi. E nedrept? Tot ce-i posibil. Iubita mea, eu mor. Si stim asta amandoi. Orice am incerca sa facem sfarsitul meu este inevitabil. Mai am totusi, un an. Spun un an, caci nu cred in mai mult. Dar ce stiu eu?! Vreau sa fii fericita! Vreau acest lucru mai mult decat orice! Si te rog, te implor, sa nu te lasi prada disperarii, dupa moartea mea. Fiindca nu merita. Azi plec din preajma ta. Fiinta mea fizica nu-ti mai sta in cale. Ma departez, ma departez cu trupul. Spiritual, sufleteste, voi fi mereu in jurul tau! Crede-ma, te rog crede in mine! Vreau sa fiu credinta ta! Sa-ti spun unde ma duc? Nu stiu. Nu voi fi foarte departe, dar nici suficient de aproape incat sa ma intalnesti, din intamplare, pe strada. Vei mai iesi tu, oare, pe strada? Te iubesc. Dar asta nu e suficient. Nu a fost, nu e si nu va fi niciodata. Daca mi-e dor de tine? Iti aduci aminte ca mi-ai spus odata: iti simt lipsa chiar si atunci cand esti langa mine? Ei bine, asa simt. Acum plec. Nu, nu mi-am luat toate lucrurile. Nu-mi pasa de ele. Nu ma pot abtine sa nu te mai sarut odata pe frunte, de ramas bun. Cauta-ma oricand vrei, daca vrei! Si daca nu ne mai intalnim cat sunt inca in viata, nu stiu daca vreau sa vii la inmormantarea mea. Nici macar nu am vorbit despre asta. As fi avut atatea sa-ti spun..."

Lacrimile cad odata cu firele de par smulse brutal pe foaia de hartie. Pe acea foaie ce imi reproseaza intreaga neputinta. A plecat. L-am alungat. Si acum? Lumea se ivnarte intr-un cerc fara rupturi. Nu am unde sa evadez. Nu imi mai pot crea o lume diferita, proprie. Sa-l caut? E atat de greu... e atat de bine.

XXXIV.

2011-04-30T08:16:00.000-07:00

- Hai, te rog, haide sa facem ceva iesit din comun!
- Ha?
- Ce-i cu tine? Esti seaca, apatica. Pari sa nu ai chef de nimic. La naiba, e primavara...e mijlocul primaverii si tu te-ai ascuns printre pernele toamnei. De ce? De ce nu astepti vara, de ce nu tresalti cand auzi cantecul pasarelor, de ce nu iti place soarele, nu incerci nisipul si marea? De cand am venit aici, de la...incidentul acela..stai doar in casa. Rareori imi vorbesti. De parca... de parca as fi murit deja.
Ridic ochii, mirata, spre el.
- Pentru mine ai murit!
- A...Bine. Imi pare rau, nu am stiut.
- E ok. Doar ca iti dai seama ca situatia aceasta nu mai poate continua asa, nu?!
- Da?!
- Da. Unul din noi trebuie sa plece.
- Vrei sa plec eu, nu?!
- Sincer? Da!
- In regula. Poate ca fara mine te vei bucura de mare si de venirea verii.
- Nu.
- Plec diseara. Nu-ti fa griji, oricand vei vrea sa auzi despre mine ma poti suna. Iti las numarul de telefon. Nu il voi schimba. Daca mor cu adevarat, intre timp, voi avea grija sa te anunte cineva. Nu e nevoie sa vii la inmormantare, nici sa plangi. Nu, nu te inteleg. Stiu ca vei suferi. De ce ma alungi, nu te intreb. Dar te las sa o faci pentru a de la inceput am spus ca tu vei face toate alegerile. Asta faci si acum. Si, iubita mea, te rog, ca mereu cand te vei gandi la mine sa ma numesti "iubi". Multumesc.
- Asa voi face. Pa.
Iese din camera. Raman singura in camera in care am fost impreuna doar o noapte. O noapte din cateva luni. Nu pot plange, dar sunt pustiita. Da, e alegerea mea. E alegerea mea sa-l indepartez de mine si sa fiu dura, e alegerea mea sa ma fac ca nu-mi pasa, sa-l pierd. Dar nu-l pot pierde! Nu o pot face niciodata. Stiu ca nu ma va parasi. Nu e un idiot ca mine. Nu e un masochist. Nu face nici un zgomot. Stiu ca voi auzi doar usa cand se va inchide dupa ce el va fi iesit. Nu ma voi uita dupa el pe fereastra. Nici nu stiu cu ce pleaca.
Ma lungesc pe pat, intinzandu-ma pe o parte. Inchid ochii in speranta, ca poate, doar poate voi adormi. Timpul trece. Trece indiferent la sentimentele noastre, la tot ce facem noi. Se apropie cu pasi inceti de dormitor. Nu ma asteptam sa mai treaca pe la mine. Dar asa e el. E constient ca nu dorm, dar ca nu voi deschide ochii. Deschide usa, se apropie de pat. Ii simt rasuflarea usor sacadata deasupra chipului meu. Imi indeparteaza o bucla de pe frunte si ma saruta usor. Apoi iese. Nu aud usa inchizandu-se. A lasat-o deschisa.
Acum pot sa plang. Pot plange pentru ca e clar ca a plecat si ca nu se va mai intoarce decat atunci cand il voi chema eu. Adica niciodata. Nu pot sa-l mai intorc din drum, din moarte. Trebuie sa inteleg ca e destinat pieirii si ca eu s-ar putea sa mai am o sansa. Si imi place sa ma mint singura, sa-mi fac sperante desarte.
Ma ridic, plangand continuu, de pe pat si intru in bucatarie. Gasesc o hartie umpluta cu litere pe masa. Pare o scrisoare. Dar marea e moarta la auzul cuvintelor.

2011-04-29T23:29:00.000-07:00

Poate ca mi-e doar teama. Dar sa fie teama motivul pentru care nu fac ceea ce visez? Sa fie pur si simplu teama cauza neputintei mele? Totul e exact ca in vis. Cu exceptia mea. Ma transform. Sunt alta in vis. O tipa mai puternica, mai indrazneata. Si apoi sunt eu. In realitate. Dar realitatea e plictisitoare...in ultima vreme. Realitatea reda acelasi vesnic adevar: ca visele nu se implinesc decat rareori, si poate ca atunci cand se implinesc nu sunt vise adevarate. Nu stiu. Chiar nu stiu. Si s-a incheiat. De inceput a inceput, de data asta, ca, aproape, de fiecare data. Nu e. Si e trist. Pentru ca in fiecare vis dintr-asta fugar caut, caut ceea ce odata poate ca am avut. Dar eram prea mica. Si vise se tot nasc, asta ma doare. Uneori un vis mort renaste pentru a adanci rana. De ce? Nu inteleg. Azi spun adio visului ce va ramane realitate...prieteneasca. Cum suna...Si de maine, poimaine, voi zamisli un altul, spre nesfarsit.

P.S.
Mi-e tare dor de iubi...

Note to myself. White nights.

2011-04-26T08:55:00.000-07:00

Haide zambeste! Zambeste caci si tu te-ai indragostit, demult, tare demult, de un zambet. E vechi zambetul acela, nu l-ai mai vazut de prea mult timp, dar inca il iubesti . Si acum stii ca il iubesti! Dar ti-e teama. Ti-e frica sa il vezi din nou fiindca te va tulbura. Si daca te tulbura, ce?! Nu e mai bine decat sa traiesti intr-o reverie continua, ce transforma, uneori, realitatea intr-un cosmar?! Ai putea sa ai totul in realitate. Ti-e frica. Stii ca te va iubi, ca probabil o face deja, insa nu poti sa-ti calci pe orgoliu, nu poti sa intelegi. Esti naiva, esti inocenta, esti mica. Si acum ti-a invadat mintea, tocmai acum! Si ce daca nu arata asa cum iti imaginai tu ca va arata "el"?! Si ce daca nu are ochii de culoarea aceea, parul de acea culoare, sau inaltimea aceea?! Tu il iubesti! Iubesti la el sufletul si iubesti zambetul. Realizezi ca prima imagine ce iti apare in minte atunci cand te gandesti la el e imaginea zambetului lui? Stii ca el stie cele mai multe lucruri despre tine? Ca mereu te intorci la el si mereu ii spui tot. Aproape tot. Dar uneori, cred, ca ii spui tot, pentru ca indirect, intelege. E ca tine! Nu iti spune. Dar nimeni nu te face sa te simti mai bine ca el, mai protejata, mai speciala. Si de ce?! De ce trebuie sa existe intrebarea aceasta? Nu o sa-ti complice existenta, o sa ti-o infrumuseteze. Arunca-te si deschideti lacatul...!

XXXIII.

2011-04-19T09:41:00.000-07:00

- E ultima oara cand faci asa ceva! Sa stii ca de acum nu te mai ajut, nu mai pot. Ma ucide sa vad cum tu, care ai toate sansele la viata, le dai la o parte!Si pentru ce?
- Pentru ce sa traiesc?!Ha?!
- Pentru mine?!
- Cat?! Un an, doi? Si dupa? Nu vreau sa ma confrunt cu durerea de a te pierde, intelegi?!
- Si atunci vrei sa o fac eu?!
- Nu, nu stiu. Poate.
- De ce esti mereu atat de egoista?! De ce mereu te gandesti doar la tine? Spui ca tot ce faci e pentru mine, dar, de fapt, faci in asa fel incat sa pari tu victima! Si da, esti victima din cauza mea, insa, daca nu esti ok cu situatia aceasta poti oricand sa iesi din ea! Nu te oblig sa ramai cu mine, esti libera sa pleci, sa ma parasesti! Nu as intelege, e clar. Dar e dreptul tau.
- Termina! Te rog termina cu porcariile astea!
- Atunci, spune-mi, de ce faci toate acestea?
- Pentru ca altfel nu pot. Pentru ca sunt obisnuita asa.
- Ma doare. Pentru ca oricum nimic nu are sens, dar intr-un mod bizar, tu, in viata mea, ai sens, ai o importanta.
- Ar fi mai bine sa pleci tu, cred.
- Sa mor?
- Nu. Sa pleci, sa ma lasi singura.
- E aceelasi lucru daca o faci tu sau o fac eu.
- Da. Probabil asa e. Dar nu mai gasesc alta solutie.
- De ce nu poate fi simplu?
- Fiindca suntem noi.
- Dar avem toate sansele sa fim fericiti, doar noi doi. Ce te mai influenteaza acum sa faci toate prostiile astea? Ce te mai mistuie, spune-mi ce?!
- Lumea, eu, tu, boala ta, parintii mei, copilaria mea, adolescenta mea, viitorul, trecutul, totul. Nu pot sa le dau cu piciorul. Nu pot sa renunt la a le mai avea in viata mea.
- Ti-e dor de ai tai?
- In fiecare zi. Dar nu vreau nicicum sa ma intorc acolo. Mi-am promis ca nu o voi face. Ei aveau alte asteptari de la mine, eu aveam alte asteptari din partea mea. Si am gresit. Am esuat. Nu voiam sa-i parasesc, sa nu-i mai vad, ci sa-i ajut. Sa schimb lucrurile. Sa ii mut. Sa ii duc in alta parte. Sa fie mandri de mine. Sa fie fericiti.
- Stii ca te pot ajuta sa faci lucrurile astea, nu?
- Da. Ar fi stupid sa zic nu. Dar nu vreau. E de datoria mea sa ma ocup de ei. Din fortele mele, pe care nu le mai am. Si e perioada asta. Alte sarbatori, alte amintiri, alte goluri. Doare...Imi aduce aminte de vremurile bune.
- Stiu.
- Lasa-ma sa dorm, te rog.

XXXII.

2011-04-13T08:10:00.000-07:00

Il astept dezbracata intr-un colt din cada. Sunt rece, mi-e frig si ochii imi sunt cufundati in orbite. El nu vine. Stiam ca nu va veni. Dau drumul la apa fierbinte, si ma pierd in arsuri. Doare, arde. Ma cufund intr-o mare marginita, plina cu lacrimi si sange, in timp ce el e undeva, prin pat, pierdut, alaturi de proprii lui demoni. Nu ma gandesc la el, ci la celalalt, pe care l-am parasit, care m-a parasit. Rad. O data, de doua ori, de trei ori. Stiu ca ma aude si ca nu intelege. Mi-e somn, apa ma trage tot mai jos, picioarele apropiate se despart si se pierd pe fundul marii mele imaginare. Parul cade si el prada focului. Apa nu il iubeste. Iar ochii, buzele, chipul in intregimea lui arde in apa. Mi-e la fel de frig, sunt la fel de rece atunci cand ochii stiu ca mi s-au inchis si exista toate sansele sa ma aproprii de fundul mortii. Caci am cunoscut moarte in mii de feluri, dar niciodata nu i-am atins sfarsitul.

Nu mor. Stiam ca nu ma va lasa sa mor. Nu m-a mai dus la spital. Sunt in patul nostru si mi-e cald. Acum mi-e bine, dar ma ustura groaznic intreg corpul. El e langa mine, pe un scaun, cu buclele rasfirate pe degetele lui lungi cu care isi sprijina capul. Ma priveste, ochii ii sunt verzi, sticlosi si tristi, groaznic de tristi. Nu imi dau seama de ce ar fi tristi. Apoi se ridica, ia de pe masa o crema si se apropie de mine. Imi scoate mana de sub plapuma, mi-o maseaza usor, timid, cu o atentie nemarginita. O privesc: e arsa, plina de basici, rosie. Nu ma ustura, atunci cand ma atinge. Atingerea lui vindeca ranile mele, nu crema! Apoi mi-o ia pe cealalata si repeta procedeul. Cand termina cu mainile ramane impietrit. Ii este teama sa-mi atinga restul corpului. Dar eu nu o pot face si stie ca este singura cale de a ma salva. Asa ca imi dezveleste piciorul stang, si procedeaza cu el la fel cum a facut-o cu mainile. Degetele lui se intind, neliniste, timide spre coapsele mele, dar nu simt aproape nimic, decat vindecarea. Nu se uita la mine, incearca pe cat posibil sa nu ma priveasca. Se opreste in zona in care picioarele se unesc. Inainte de ea. Trece la celalt picior si repeta ritualul. Isi ridica apoi mainile spre abdomen, si urca incet carerea catre sani. Pe ei ii atinge, dar ca si cum ar atinge crestetul unui copil mic, cu teama, timid, de parca orice miscare gresita i-ar putea frange. Ii mangaie pe ambii, reciproc. Rasufla usurat si merge mai sus spre umeri, spre gat, spre fata. Deci asta era: mi-e arsa si fata! Doar ea ma mai doare! Mainile lui nu reusesc sa aline durerea chipului meu. Dupa ce termina iese din camera.

Infern.

2011-04-13T08:03:00.000-07:00

Mi-am prins unghiile in par,
Le-am rupt in ochii tai,
Au cazut de atatea ori,
si nu au disparut niciodata...

Niciodata, oricat te-am sfaramat,
In miile de nopti in care ti-am sfasiat organele,
Si apoi, ti-am sarutat pleoapele,
Cu gene arse tot de mine.

Si fiecare suras innegrit,
Pierdut in zorii unor zile netraite,
Aduce amintirea anului in care,
Mi-a cazut si mie parul.

Ai ras nebuneste, diabolic, razbunator,
Cand sufletul s-a rupt in cioburi,
Ce mi le-ai bagat in ochi,
Cu disperare, fara mila.

M-ai schimonosit. Vezi?
Mi-s ochii rupti, buzele murdare,
Nu mai am nas, nici zambete in urechi,
Am murit.

Si ai plans. Masochistule!
Cat as vrea sa te sarut!
Da, sa te sarut,
Caci impartim acelasi sicriu, nu?!

Fahion. Net.

2011-04-12T08:25:00.000-07:00

Hainele nu imbatranesc. Totul imbatraneste, dar nu si hainele. Toti murim, hainele traiesc dupa moartea noastra. E bizar, insa e adevarat. Tendintele revin, nevoia de a te imbraca este perpetua, ar fi imposibil ca tocmai hainele sa dispara.
Vechi, noi, de ocazie, de zi, de seara, hainele sunt parte din noi. Femeile, in special, sunt iubitoare de haine, dar nu numai ele. Toti avem nevoie de haine!
Iar eu m-am indragostit de o geanta de pe site-ul acesta http://www.fashion-net.ro/poseta-yvy-8131-tip-postas.html.

XXXI.

2011-04-11T07:03:00.000-07:00

- Daca ai sti cat mi-e de teama...
- Spune-mi, te rog spune-mi. Am nevoie sa stiu. Rareori imi spui ceva despre tine, te-ai inchis, ma lasi pe dinafara...
- Asta pentru ca nu am nimic interesant de spus.
- Interesant? Defineste cuvantul! Nu, iubi, nu trebuie sa fie interesant, e important ca e despre tine, e esential.
- Mi-e frica de moarte!
Se uita fix in ochii mei, e speriat, se vede acest lucru pe toata fata lui. Azi pare un copil si e, un copil. Il imbratisez usor si apoi ii dau drumul. Ma asez in fata lui, privindu-l neincetat, in timp ce mainile lui sfarma nisipul.
- Si mie.
- Tuturor, cred ca ne este. Dar mie mi-e cu atat mai greu cu cat simt, in fiecare zi, tot mai puternic iminenta mortii. Ma invaluie, ma cuprinde si ma infrigureaza. Nu mi-e frica de actul in sine, de momentul in care voi inchide ochii pentru totdeauna, ci pentru ce va fi sau nu va fi dupa. Oricat as incerca sa ma mint singur nu suport ideea ca totul se va sfarsi, ca traiesc acum si maine totul e uitat. Ca eu am sa uit de mine, "eu" se dematerializeaza, moare, dispare. Nu ma pot anula in halul acesta. Intelegi? Nu, nu intelegi. Nu ai cum sa intelegi.
- Ba da, inteleg. Dar nu in masura in care o faci tu.
- Incerc sa las la o parte lucrurile acestea, macar in timpul in care sunt cu tine. Dar uneori mi-e imposibil. Te vad atat de plina de energie...
- Ma vedeai...
- Da. De ce nu mai esti la fel? De ce pari si tu atat de secatuita? Nu imi placi.
- Stiu. Dar ma complac in situatia asta.
- Nu o mai fa.
- Voi incerca.
- Imi pare rau ca-ti spun toate astea, sincer. Pentru ca stiu ca nu vei uita niciodata si mereu cand ma vei vedea abatut ai sa stii la ce ma gandesc. Si nu vreau sa ajungi in situatia in care sa te gandesti tot mai des la moarte. Nu ajuta la nimic.
- Te rog, te rog, te rog taci! Adica nu vreau sa taci, ci sa realizezi ca eu te iubesc.
- Stiu asta. Nu despre asta vorbesc.
- Da... Simt nevoia sa-ti amintesc acest lucru tot mai des.
- Eu uit mai tot timpul ce simt pentru tine.
Zambesc trist. Nu ma iubeste.
- Nu am avut suficient timp.
- Nu, nu am avut.
Bate un vant rece, urmat de o rafala de nisip. Deodata e frig. Il simt departe. Se ridica, apropiindu-se de apa, mangaie cu talpile oglinzile lichide si apoi se intoarce spre mine. Ma ia, brusc in brate, ma invarte, ma saruta apasat, adanc, profund, puternic. Nu stiu de unde are atat de multa putere. Apoi alearga cu mine in brate de-a lungul plajei. Noroc ca nu port blugi luni, ci scurti si un maiou, acoperit de o camasa. Alearga cu mine spre infinit, spre infinitul marii. Ma arunca in valuri, apoi ma prinde de parca ar fi fost pe punctul de a ma pierde pentru totdeauna. Ma saruta din nou, imi desprinde parul si apoi il incalceste, il invarte, il suceste. Imi arunca camasa si face pluta cu mine deasupra lui. Plange neincetat.

Nu, nu, nu...

2011-04-11T05:52:00.000-07:00

Luminile de pe cer, de dupa cer, razele din el, visele, toate sunt ca mine. S-au ascuns, s-au intunecat odata cu durerea. Sufera si ele din cauza ta. Eu sufar?! Eu nu mai stiu sa definesc suferinta, devine uneori fericire, suferinta devine fericire atunci cand e mai usoara. Cum sa-ti explic?! Ajuns ala paroxism distruge, m-a distrus odata, dar apoi, cand se calmeaza si ajunge la linia de plutire, devine confortabila. Pe cat de confortabil e sa ai sub tine un pat de cuie. Mi-a fost si mai greu.
... Eu nu pot sa ma imaginez fericita, intelegi? Nu pot. Pentru ca toate iubirile mele se incheie tragic, cad, se lovesc de scari si isi sparg capul. Unele mor, altele raman handicapate pe viata. Si am multe, crede-ma. Mereu, inainte sa ma gandesc la implinire, ma gadesc la sfarsit. Trebuie sa fie un sfarsit. De ce? Nu pot sa-mi explic nici macar mie. Dar tot ce incepe trebuie sa se si termine. Poate ca simt asta din cauza ca traiesc. Viata se si termina. Orice se intampla in interiorul ei trebuie sa urmeze acelasi curs, sa aiba acelasi destin. Sau poate nu...Habar nu am. Mi-e dor de visele de copil, in care apareau dulciuri si jucarii...

lucruri.

2011-04-08T06:22:00.000-07:00

Din noianul de vise cu tine, am sa-ti insir astazi cateva. Ce mi-am imaginat ca s-ar putea intampla, sau ca s-ar fi putut intampla?
- As fi putut sa raman cu tine atunci, prima oara. Sa vin langa tine si sa tac. S-ar fi putut intampla multe.
- Ai fi putut sa ma conduci prima oara. Eram ametita.
- As fi putut sa nu le spun despre tine, nu mi-ar fi distrus iluziile.
- As fi putut sa te atrag mai mult, dar nu am stiut cum.
- Ai fi putut sa nu vii langa mine. M-a durut, desi m-am bucurat enorm.
- As fi putut sa ma asez langa tine, sau de fapt, tu langa mine.
- As fi putut sa-ti spun. Asta ar fi fost cel mai greu.
- Ar fi putut sa nu-ti spuna nimic.
- Ai fi putut sa taci, sau sa nu minti. Oare ai mintit?
- As fi putut sa-mi dau seama.
- Ar fi putut sa nu-mi spuna.
- Ai fi putut sa faci ceva cat am fost doar noi doi.
- As fi putut sa nu plang in microbuz. Oare as fi putut?
- Ai fi putut sa nu-mi distrugi bucuria. Sa nu am fi imbratisat cum ai facut-o.
- As fi putut ca nici macar sa nu-ti fi vorbit. Asta nu pot sa o regret.
- Ai putea sa ma astepti in statie intr-o dimineata si sa ma iei de mana, zambindu-mi.
- Ai putea sa ma astepti pe hol intr-o dimineata si sa-mi spui ce as vrea eu sa-ti spun.
- Ai putea sa vii la mine sau sa ma chemi undeva.
- Ai putea sa mai stai, din cand in cand cu mine.
- Ai putea sa imi dai un semn.
- Ar putea sa ma ajute si ele.

Doare, doare groznic. Si tac.

XXX.

2011-04-08T06:10:00.000-07:00

Ultima lui propozitie ma infioara. Ma infioara deoarece si eu simt la fel. Tot parintii m-au facut sa nu-mi mai pese de ziua mea, sa nu mai stiu de ea. Dar eu eram mai mare, eu pe vremea aceea credeam ca iubesc si renuntam la multe lucruri. a fost cea mai grea perioada! Dar pentru mine a fost o perioada, pentru el o ...viata.
- De cand nu i-ai mai vazut?
- De inainte sa te cunosc pe tine. Ba nu, de fapt mama ne-a vazut odata, pe strada, cand eram la inceput. Am zarit-o si eu, dar doar atat. Nu ne mai cunoastem, acum. Sunt orfan.
- Si tatal tau?
- Tata imi da bani. Lui tata nu-i pasa ce fac. El e fericit cu afacerile lui, cu aventurile lui, masinile si asa mai departe.
- Tu?
- Eu sunt cu tine.
Ma ridic incet si ii sarut ochii intredeschisi. Ii inghit o lacrima, ii iau eu o durere, o absorb si ii mangai usor sufletul.
- Asta e poveste mea. E simpla. De aceea nu ti-am povestit mai devreme. Nu prea aveam ce sa-ti povestesc.
- Daca ai sti...daca ai sti cat sunt de furioasa pe parintii tai!
Ramane calm.
- Eu nu. De ce sa fiu? Le reprosam, inainte, faptul ca m-au conceput, dupa ce te-am cunoscut pe tine, insa, nu am mai avut ce sa le reprosez.
- Da, trebuie sa le fiu recunoscatoare pentru asta.
- Nu neaparat. Nu ti-e frig?
- Nu. Cu tine nu mi-e niciodata frig. Imi vine sa plang. Ma simt ciudat, de parca tu nu ai fi aici, de parca esti doar in spirit. e ca si cum m-as fi intors in adolescenta. Mi-e frig in interior. Mi-e frig caci acum cativa ani, pe vremea aceasta eu iubeam fara cuvinte, iubeam si sufeream. Era o iubire doar de o parte si o suferinta ascunsa sub mii de rasete. Nu am fost niciodata perceputa mai fericita decat in perioada in care l-am iubit pe el...Radeam neincetat, faceam orice prostie, ma aruncam in orice, nu-mi pasa de nimic, decat de el. Fata de el eram timida, nu stiam ce sa fac, asa ca nu faceam nimic. Si culmea e ca nimeni nu observa. Si azi, azi ma doare din nou. E, poate, o rana ce nu se va inchide niciodata. Dar eu nu am mai plans din cauza unui baiat.
- Oricat de gelos ar trebui sa fiu, oricat de mult ma doare si pe mine la urma urmelor, ma bucur, cumva, ca mai sunt persoane pe care le-ai iubit si pe care le mai iubesti. Iti va fi mai usor pe urma.
- Nu stiu ...
- Daca lucrurile ar fi stat altfel. Daca as fi putut trai... o viata mai lunga, ai fi stat oare pe vecie cu mine? Esti sigura ca boala mea nu iti influenteaza gandirea? Ca nu are si ea o anumita influenta asupra ta? Asupra dragostei tale?
- Nu. Eu am hotarat de voi face.
- Ce?
- Voi suferi. Sunt perfecta pentru suferinta.
- Nu. Mai bine te vad moarta.
- Nu vei mai avea cum sa ma mai vezi. Dar, moarta? Nu. Mi-e prea teama de moarte, de sfarsit. Si poate ca nu e sfarsitul cel care ma ingrozeste si ideea ca nu stiu nimic despre ce va fi sau nu va fi dupa ce voi muri. Mi-e frica sa ca moartea nu e sfarsitul, ca o sa ma trezesc in vreo alta lume si nu o sa te gasesc, si o sa tin minte tot, si o sa-mi para rau. As innebuni sa vad cum parintii mei isi duc viata mai departe dupa moartea mea. Sunt narcisista, sunt egoista, ia-o cum vrei, dar pretind ca moartea mea sa insemne ceva! Ca sa nu fi trait in van?! Nu stiu daca imi pasa despre ce vor crede ceilalti despre mine, dar ma doare sa stiu ca nu am insemnat nimic, ca viata merge mai departe si fara mine!Pretind sa fiu centrul universului! Si stiu ca nu sunt, iar acesta este cel mai greu lucru...
E abatut. Si-a lasat capul in jos, si-a retras mana din parul meu si tace. Se gandeste la moartea lui, probabil. Nu trebuia sa fi spus ce am spus.
- Imi pare rau.
- Nu, e adevarul. Ma gandeam, ca viata parintilor mei va merge mai departe dupa moartea mea fara ca aceasta sa fi avut, macar, vreun impact. Trebuie sa fac anumite lucruri, trebuie sa-ti las ceva!
- Ce? Nu, nu! Te rog, nu! Stiu ca doare, stiu ca sunt parintii tai, dar te rog, nu gandi asa. Eu te iubesc! Eu te voi iubi mereu si viata mea pulseaza in jurul tau si atat! Nu exist fara tine!
- Ce-o sa se intample cu sufletul meu?

XXIX.

2011-04-06T10:13:00.000-07:00

- Ce vrei sa facem? Unde sa mergem? Vrei sa calatoresti, vrei sa plecam din tara, sa facem un ocol in jurul lumii?
- Nu...
Raspund evaziv. Dar, imi citeste gandurile.
- Nu-ti fie teama, nu-mi pasa unde mor. Nu am radacini aici, nu am parinti sau rude de care sa-mi pese, pentru ca nici lor nu le pasa.
- Nu mi-ai spus niciodata nimic despre familia ta.
- Iti spun azi. Vrei?
Ma suprinde faptul ca e atat de deschis, ca vrea sa vorbeasca despre el, cine stie poate ca ultimele intamplari si vesti l-au facut sa realizeze ca trebuie sa-i cunosc si trecutul.
- Normal ca vreau. Dar nu aici. Haide undeva, undeva pe un pat, la caldura, unde sa-mi poti povesti asa cum o faceam si eu.
Parasim clinica. Nu stiu cui ii apartine sau daca mai e cineva in incinta ei. Nu mai stam la hotel. Iubi a aranjat sa ne mutam la o casuta pe malul marii. Intram inauntru, e o primavara calda. Totusi am nevoie de foc. Avem chiar si semineu. Iubi da drumul la centrala, caci aici focul nu e pe lemne si ne asezam pe pat. Totusi, parca nu putem sta inauntru cand langa noi este marea.
Ne uitam unul in ochii celuilalt. Ma pierd in marea ochilor lui, in timp ce el, citeste in ai mei gandul lui.
Ma ia de mana si iesim afara, pe nisipul caldut.
Bate un vant rece. E primavara, dar parca e inceput de toamna, la fel de rece, la fel de trisa.
Ne asezam unul langa celalalt pe nisipul usor umed, exact la marginea marii.
El se intinde usor pe spate, in timp ce ma trage usor spre pieptul lui. Ma cuibaresc in el, iar mainile lui in parul meu.
- Parintii mei...
Suspina.
Ma uit incurajator la el.
- Parintii mei sunt niste nenorociti!
Deschid ochii mari. Stiu ca nu trebuie sa-l opresc.
- Mama m-a nascut din prostie, pentru ca a aflat prea tarziu ca e insarcinata ca sa mai poata...sa mai poate face avort.
Ma strange usor de un fir de par. Nu spun nimic, insa isi da singur seama si ma saruta pe crestet.
- Tatal meu e foarte bogat! Mama foarte frumoasa si foarte...
Il strang de mana libera.
- ...usuratica. Eu nu eram in plan. Ei nici nu erau casatoriti. Tata avea mereu aventuri de o noapte. Dar pe mama a iubit-o. Nu a stiut insa. Si eu m-am nascut, atunci cand m-am nascut, intr-un spital mizer. Mamei nu i-a pasat de mine. Mi-a sps mai tarziu, ca m-a privit, dar nu a simtit nimic. Iti dai seama? Mama ta, sa-ti spuna, pe la 7 ani ca nu te iubeste, ca te-ai nascut dintr-o greseala?!
Tac. E cel mai bine.
- Si tata...lui tata nu i-a pasat. Eram, totusi singurul lui copil si... baiat. Avea nevoie de cineva care sa-i duca numele mai departe. Dupa ce m-am nascut eu, m-a luat tata. Nu ca a avut grija de mine, dar am locuit intr-o casa si nu pe strada. Mama a plecat in lume. S-a intors pe cand aveam vreo 5 ani si s-a mutat in casa in care locuiam si eu. Nici macar doica nu mi-a fost ca o mama. Mi-a dat sa mananc, mi-a purtat de grija, dar nu m-a amngaiat niciodata, nu mi-a spus niciodata la multi ani, nu i-a pasat niciodata daca am fost bolnav. Eram un animal in casa aceea. Tata era mai mereu plecat si atunci cand venea nici macar nu-si aducea aminte de mine. Ce-i drept, nu trebuia sa fac nimic. Mergeam la scoala pentru ca eram inscris, dar nimeni nu m-a obligat sa o fac niciodata. Nici la teme nu m-au ajutat. Am inceput apoi sa citesc, intr-n anticariat. M-am angajat acolo, pe la 14 ani sa am grija de carti. Mai mult citeam. Dar merg prea repede, prea departe. Iti spuneam de mama si de faptul ca ea, la 7 ani mi-a spus ca nu ma iubeste nicicum. Era ziua mea si eu stiam asta. Doica sau in fine, femeia care avea grija de mine nu stia ca eu fac 7 ani. Si chiar daca ar fi stiut nu i-ar fi pasat. Insa eu stiam, de vreo doi ani, de ziua mea dadeam o petrecere pentru mine. Era o petrecere de care ma bucuram doar eu si jucariile mele. Jucarii aveam destule. Dar, in ziua aceea, a venit si mama. Sincer, m-am bucurat. Am crezut ca poate, si-a adus aminte de mine si vine sa-mi spuna "La multi ani!". A intrat, chiar in camera mea. Era imbatranita. Nu o mai vazusem de doi ani, dar oricum imi parea imbatranita. Parul ei altadata saten, era acum rosu, de un rosu aprins, violent. Ochii ii erau pierduti in orbite, iar sub ei mijeau mai multe linii, unele mai adanci ca altele. Nu stiam sa fie batrana, dar acum imi parea foarte in varsta. Mi-a fost putin teama, mi-a fost teama sa n-o pierd, inainte de a o cunoaste.
Eu, eram un copil asa ca i-am sarit in brate. M-a respins. Am crezut ca are un cadou, nu avea nimic. S-a uitat insistent la mine si apoi mi-a spus, pur si simplu" Nu te iubesc! Nu iti zic ca te urasc caci nu o fac, dar nu simt nimic pentru tine! Nici macar nu esti un copil simpatic! Esti frumos, ce-i drept, ai mostenit frumusetea mea care acum...acum nu mai e! Dar esti rece, ai ochii aceia verzi care nu sunt nici ai mei, nici ai lui taica-tu si care ma strapung cand ma privesti! Voiam sa te vad ca sa ma conving daca am nevoie sau nu de tine in viata mea! Nu am!"
Si a iesit, trantind usa. Nu stia ca e ziua mea, de atunci nu mai stiu nici eu...

XXVIII.

2011-04-04T07:22:00.000-07:00

- E mai rau, nu? Ti-e mai rau...
- Da.
- Ce o sa se intample?
- Mai am ceva timp.
Sunt disperata, naucita, dar nu pot tipa. Avem nevoie ca discutia aceasta sa fie calma, ca sa stim ce vom face, ce va fi. Ne stapanim amandoi lacrimile, refularile si urletele. Azi vorbim ca doi straini, suntem reci pentru ca altfel nu vom putea niciodata clarifica anumite lucruri.
- Cat?
Cea mai dureroasa intrebare.
- Un an sau doi.
Nu pot sa imi inabus un tipat. El, in schimb, ramane calm.
- Va fi mai rau?
- Cel mai posibil.
- De aceea nu m-ai sarutat?
- Nu te sarutam oricum, de mult.
- Nu o vei mai face niciodata?
- O vei face tu, cand eu voi fi mort. Am auzit ca odata cu moartea persoanei moare si virusul, dispare. Atunci vei putea sa ma saruti fara teama.
- Nu pot sa cred ce aud! Nu mi te pot inchipui mort, pur si simplu nu pot. Nu e corect.
- Poate ca nu. Dar am avut o viata buna care a culminat cu tine.
- Si eu?
- Tu vei merge mai departe. Nu vrei sa recunosti, dar ma vei uita, usor, usor si te vei indragosti din nou.
- Cat de usor?
- Cativa ani.
- Nu mai am nici eu atat de mult timp.
- Draga mea, tu ai tot timpul din lume. Esti tanara, esti frumoasa si esti sanatoasa!
- Nu sunt nicicum.
- Esti superba!
- Bine. Vei muri si chiar nu crezi ca lumea mea se va prabusi si ca voi cadea si eu odata cu ea? Pe ce pamant sa mai calc daca nu mai am pe cine cauta, de ce sa ma mai sprijin daca umarul tau e intr-un sicriu sau ars, unde sa ma duc? Pe cine sa sarut, pe cine sa iubesc, cu cine sa plang, cu cine sa rad. Iti dai seama cat de putin am ras noi doi?! Iubirea noastra e trista, e melancolica, pesimista. Noi iubim prin suferinta.
- Nu spune asta. Iti promit ca pana in ultima mea secunda, de acum incolo, te voi face sa razi, ca vei zambi si vei putea sa faci tot ce vrei!
- Chiar si sa te sarut?
- Nu stiu. Iarta-ma ca nu mai sunt ferm in hotararea mea de a te proteja, dar ai ajuns sa ma convingi pana si pe mine ca existenta ta este nula fara a mea. E atat de greu.
- Ma bucur.
- Nu o face.
- Ce a fost mai inainte?
- O ultima incercarea a mea de a ma agata de viata.
- Nu a iesit prea bine.
- Nu.
- O sa mai incercam?
- Poate.
- Esti vag.
- Da. Te-am adus iar la mare. Ma gandeam sa-ti indeplinesc visele. Si mi-am dat seama ca sunt si vise care mor, mi-a fost teama ca ale tale sa nu fi murit, cumva.
- Nu au murit, nu vor muri nicicand. Dar visul meu esti tu si e un vis implinit!

XXVII.

2011-04-03T08:11:00.000-07:00

Ma intorc singura in spital. El a plecat. Cam doare, pentru ca nu am stiut niciodata cat de mult il iubesc. Nu stiu de ce ma mai intorc, pentru ce, pentru cine?! E pustiu. Suntem singuri intr-o clinica oarecum infricosatoare. Iubi ma asteapta in usa. Probabil a vazut tot ce s-a intamplat. E palid. Ma ia de mana si nu spune nimic. Pasim pe culoarul alb, rece, la fel de rece ca mainile noastre. Apoi, brusc, se opreste in fata unei usi pe care o deschide. E o altfel de camera, e o camera roz, cu flori multe, cu inimioare si cu o fereastra imensa spre mare. Suntem undeva la mare, langa o mare. Nu stiu unde, nici nu-mi pasa. Imi ridic privirea spre el, incearca sa-mi zambeasca. Ceva il doare. Intram inauntru, ma asez pe pat si il trag si pe el langa mine. II cuprind capul in maini, buclele lui lungi imi mangaie degetele slabe. Ma uit fix in ochii lui cenusii, palizi parca si ei. Sunt ametita, pierduta in el, in toata fiinta lui. Ma abandonez in ceata din el, iar chipul meu se apropie de al lui intr-o dorinta disperata de a restabili o unitate pe care noi, candva, aproape am atins-o. Respira greu. Respira de parca ar fi ultimele lui respiratii sau poate ale mele. Ii simt mirosul, nu e nici un parfum, e doar el, parfumul lui. Imi aduce aminte de lacramioarele celuilalt. Las o lacrima sa curga.
Sarutul nostru nu e carnal. Nu ii sarut buzele, atunci cand incerc sa-i strivesc usa sufletului pentru a o deschide. Nu ii mangai limba atunci cand ma chinui sa caut o cale in labrintul sufletului lui. Nu ii fur aerul si fiinta atunci cand bat disperata intr-un perete de zid din vesnicul lui suflet.
El e inert. Eu caut. Apoi, brusc, renunt. Nu mai am aer. Mi-e teama sa-l privesc in ochi, stiu ca ma va alunga din nou. Stiu ca il iubesc! Si ca sufletul lui va ramane mereu inchis pentru mine. Nu pot sa-mi explic cum a reusit sa-mi captureze inima si sa o inchida in a lui, fara a ma lasa sa intru vreodata.
Totusi, nu ma respinge. Nu mai are puterea sa ma apere pe mine, oare?! Ma bucur?! Nu, mi-e greu. Eram fericita sa stiu ca cineva imi poarta de grija, ca exista cineva caruia ii pasa mai mult de mine decat de propria sa fiinta. Care ar renunta la tot pentru a ma putea sti in siguranta. Acum se preda. Se preda mie. Sunt sclava propriului meu suflet. Sunt demonul meu. Ingerul sufletului nostru a murit printr-un sarut. Ma cuprinde in brate, ma intinde usor pe patul moale. Stiu ce urmeaza. Si nu mai vreau. Nu azi, cand nu stiu cu ce sunt imbracata, nu azi cand nici macar nu m-am vazut in oglinda, nu azi cand am mai iubit pe cineva, nu azi cand am plans, nu azi.
Ne evitam unul altuia privirile. Am inca pe mine pardesiul. Mi-e cald. Incerc sa-l dau jos in timp ce el, sta putin deasupra mea intr-o incercare disperata de a intelege ce face. Ma saruta timid pe gat, ii este teama sa mearga mai jos sau mai sus. Ramane acolo, acolo unde poate sa ia o decizie. Faptul ca eu imi dau jos pardesiul il incita, il trezeste la realitate. Realizeaza ca trebuie sa continue. A intrat in joc, eu sunt pe dinafara. Rochia mea are nasturi. El se orienteaza pe primul dintre ei, exact de deasupra decolteului. Il desface usor, dar nu merge mai departe. Revine la umeri, ii saruta si pe ei. Eu raman cu mainile in parti, incercand sa-mi dau seama care este rolul meu aici. Il vad ca nu mai stie ce sa fac, ca nu poate da inapoi, ca e disperat. Ma ridic usor, ii deschid si eu doi nasturi de la camasa. Poarta o camasa simpla, albastra, cu dungi. Nu are nici un plover pe dedesubt. E slab. E mult mai slab, acum. E bolnav. Mi-am adus aminte ca e bolnav. Dar tot nu-mi pasa. Oare e mai rau? Mi-e groaza. Raspunsul meu ii da curaj, desface si ceilalti nasturi, pana aproape de solduri. Buzele ii raman pe aceiasi umeri mici. Eu ii rup ceilalti nasturi. Nu mai am rabdare, asteptarea aceasta ma ucide. Procedeaza la fel cu restul rochiei mele. Nu ma priveste. Ii este poate prea teama. Si acum ce? Sunt aproape goala. El e inca in blugi, pozitionat deasupra mea, cu buzele pe urechea mea dreapta. Am intrat si eu in joc. Dar e prea tarziu, caci jocul s-a terminat.

XXVI.

2011-04-02T07:55:00.001-07:00

- Am gasit un hotel, aici, in apropiere. E foarte ok! Adica, cred ca ...o sa-ti placa!
- Hotel? Dar raman cu tine.
- Da. Doar ca stai la hotel.
- Cu tine?
- Nu, eu stau aici.
- De ce?
- Fiindca trebuie.
- Atunci trebuie sa raman si eu aici.
Rade. E o sclipire de fericire in ochii lui.
- Bine, bine, cum vrei. Atunci trebuie sa-ti gasim o camera aici.
- Te rog.
Iese. Raman singura in incaperea in care m-am nascut. Am renascut, aici. Clipesc, las o lacrima sa cada, poate in amintirea unei vieti trecute despre care eu nu mai stiu nimic. Intru in baie, e camera de langa. E destul de eleganta pentru un spital, nici nu stiu in ce spital ma aflu. Probabil e o clinica particulara. Nu e nici o oglinda, insa. Ciudat. Pe un scaun de langa chiuveta stau asezate frumos: o rochie, o pereche de sandale, o esarfa rosie si un pardesiu vernil. Ma imbrac. E primavara! Hainele mele de primavara aceasta, haine pe care parca, le-am mai purtat candva. Oare cine le-a adus aici? "Iubi" oare? Sa-i spun asa de acum inainte? Altfel cum?! Ma imbrac, ma spal pe fata si apoi ies. Deschid usa camerei si pasesc pe hol. E liniste. Atat de liniste. Macar e zi, seara ar fi de-a dreptul infricosator. Oare mai sunt oameni in spitalul acesta? Deschid usa unei alte camere: nu e nimeni , apoi o alta: nimeni, inca una, pana la antepenultima. Acolo e el. E cu spatele spre mine, asezat pe pat si priveste pierdut pe fereastra. Ce sa fac? Ma apropii usor de el, nu am nici un gand in minte, dar e singura cale. Singura cale sa ce? Nu se intoarce. Fac un pas inapoi. Poate ca ar fi mai bine sa-l las in pace, povestea e oricum incheiata, pentru el. Pentru mine nu va fi niciodata.
- Stai.
Ma prinde strans de mana, nu mai e o atingere in treacat sau falsa, e una puternica, hotarata. Se uita in ochii mei si spune atat de multe. Am impresia ca daca as intinde mana sa prind amintiri din ochii lui as putea. Dar mi-e teama.
- Iarta-ma, dar nu stiu ce sa fac.
Il privesc, dar nu pot sa-i spun nimic. Se uita lung la mine.
- Iti plac hainele?
- Tu mi le-ai pus acolo?
- Da.
- A credeam ca iubi.
- Ii spui iubi din nou?
- Cum il cheama?
- Nu stiu, nu imi pasa.
Ridic si eu din umeri. Mie imi pasa oare?
- Vrei sa ...facem o plimbare?
- Da, bine... hai!
Iesim pe hol. Stiu ca ar vrea sa ma ia de mana, dar nu indrazneste, asa ca ii prind eu mana in a mea. Tresare. Ii zambesc. E un copil mic si fericit.
- Nu credeam ca te voi mai vedea vreodata. Ai disparut si, desi m-am gandit aproape zilnic la tine, nu cred ca voiam sa te mai vad. Ma linistea ideea ca esti plecata pe veci, poate chiar moarta. Nu mi-ar fi parut rau sa fii moarta, ar fi fost logica atunci moartea mea.
- Moartea ta?
- Da.
- Nu inteleg.
- Voi muri, cat de curand.
- Poftim?
- Renunt la medicina. Renunt la viata mea de aici, renunt la tine. Mor.
- Nu te sinucizi, nu?
- Fizic, nu. Psihic, sufleteste, da.
- De ce?
- Pentru ca e prea mult. Pentru ca e prea putin. Am cautat suficient timp ceea ce mi-am dorit si nu am gasit. Ba da, te-am gasit pe tine si e imposibil sa te pastrez. El nu merita asta. Despre tine nu stiu ce sa zic. Asa ca renunt.
- Si ce-ai sa faci?
Ridica din umeri.
- Nu am idee.
- E vina mea?
- Nu. Adica esti o componenta a cauzei pentru care fac acest lucru, dar nu e vina ta. E a mea, totalmente.
- Si eu ce sa fac?
- Ramai cu iubi al tau.
- Chiar nu stii cine e?
- Pana acum nu l-am mai vazut niciodata in viata mea.
- Nici eu.
- Ba da, tu da. Ai grija de el.
- Nici macar nu-l cunosc.
- Daca-l iubesti, si din ce mi-a spus el il iubesti cu siguranta, iti vei aduce aminte.
- Mi-e greu sa cred acum.
- Voiam sa-ti mai spun odata : te iubesc. Adica e prima oara cand ti-o declar si binenteles, si ultima.
Nu pot spune sau afisa nimic, nici un sentiment.
- Ramai cu iubi si ai grija de el, traieste doar pentru tine, atat cat va mai trai.
Ma imbratiseaza strans, stiu ca acum m-a imbratisa pentru totdeauna, ca nu mi-ar mai da drumul niciodata. Il indepartez eu. Rolurile s-au schimbat.
"Cat va mai trai..."